Dacă stai să-l pureci, 2012 e o porcărie. Dacă nu stai să-l pureci, dar stai să te gândeşti puţin în timp ce-l vezi şi puţin timp după, nu e chiar o porcărie, dar e un film aproape mediocru. Dacă, însă, nu pleci cu aşteptări la cinema şi îl iei aşa cum e, un blockbuster ridicol, cu efecte speciale în mod excesiv, îl vezi exact ca ce s-a vrut a fi: maximă distracţie.
Nu m-am mai distrat atât de mult la cinema de anul trecut, de la Iron Man şi Transformers 2. Am avut de toate: dezastre (dat fiind că a fost distrusă, efectiv, toată lumea), explozii, vulcani, un Woody Harrelson nebun, clişeul familiei destrămate şi noul prieten al mamei, clişeul preşedintelui american negru care îşi dă viaţa pentru poporul lui, clişeul romanţei dinainte de moarte (gen: ei urmează să moară înecaţi, el urmează să facă un ultim efort urgent să se salveze, dar mai pierde două minute spunându-i ei că ar vrea să se schimbe şi să fie din nou soţul ei), clişeul “omului rău” care nu are neapărat intenţii rele, doar că e foarte, foarte egoist şi aşa mai departe. Singurul lucru care i-a lipsit au fost ţâţele. După cum foarte bine a punctat Raka, “tot filmul plin de apă şi frig şi niciun sfârc?”. A fost, de fapt, un Independence Day cu personaje şi unele evenimente schimbate. A fost, în limba lui Shakespeare, “fucking awesome”.
Aşadar, la mai multe filme din astea. Dacă eşti conştient la ce gen de film te duci şi eşti dispus să-ţi pui creierul în stand-by pentru aproape trei ore, e filmul perfect. Nu ieşi dezamăgit, îţi dă exact ceea ce promite: distracţie. Dacă, însă, preferi filme mai serioase, mai de oameni mari, sau pur şi simplu un film care să aibă sens, evită-l. Eu, de exemplu, când am ieşit din cinema şi Richie nu era niciunde pe acolo, primul lucru care mi-a venit în minte a fost că e undeva, într-un colţ, plângând.
L.E.: filmul ăsta a fost cea mai lungă reclamă la Bentley pe care am văzut-o vreodată.
