Replica zilei

“de cacat ca s-a renuntat la sclavie, nu strica un negru sa deretice pe aici in timp ce-i indes pene in fund”

- O domnişoară

Am bilet-o din nou

Cel pentru 5 iulie nu l-am scanat, că e la fel. Sunt împlinit, mulţumit, fericit etc. Aşadar, vineri seară îl iau de o toartă pe colegul blogger Seicean şi ne îmbarcăm în trenul (adică ne întrenăm? plm) probabil mult prea puturos şi călduros, spre Bucureşti (unde ne vom întâlni cu colega bloggeriţă Bloodie). Apropo, doresc un sfat de traseu cu mijloacele de transport în comun pe ruta Gara de Nord - Plaza Mall, fată.

Plănuiesc să văd Manic Street Preachers şi Kaiser Chiefs sâmbătă, iar duminică Stereophonics şi apoi două din patru. Am de ales între Roisin Murphy şi Sunrise Avenue, dar probabil că cei din urmă vor câştiga, pentru că pe Roisin o văd şi la Sziget, iar apoi între Nelly Furtado şi Manu Chao. Aici e mai cu cântec. Nelly Furtado trebuie văzut, pentru portofoliu cel puţin, dar şi Manu Chao e Manu Chao, chiar dacă a fost şi anul trecut la Sziget. În fine, nu văd căruia dintre voi i-ar păsa de dilemele mele, aşa că o închei aici. Ideea e că sunt fericit şi mulţumit de viaţa mea, şi dacă astea sunt cele mai mari probleme pe care mi le fac, înseamnă că nu o duc chiar aşa de rău.

Aşa că, dacă nu mai apuc să bloghez până luni-marţi, să ştiţi despre mine că sunt bine, relaxat şi satisfăcut. Şi nu uitaţi:

When the heat dies down
I’ll be back in town

Kaiser Chiefs - Heat Dies Down

De ce e Bloodie cea mai şucară blogăriţă

Uite de asta, că are stil şucar la glitter şi flăcări, fată:

Concert pentru un om

”In data de 5 iulie, Asociatia The Serious Road Trip, in parteneriat cu Filarmonica Banatul, Salvati Copiii, Filiala Timis si Penitenciarul Timisoara organizeaza un eveniment caritabil in spatiul fostului Cinematograf de vara din Timisoara (fostul Capitol).
Vor concerta pro bono Sonatic si Blazzaj, vor sustine un spectacol de foc Societe Noire, iar seara se va incheia cu un party funk”.

Scopul evenimentului este strangerea de fonduri pentru a ajuta la recuperarea fizica a unui tanar in varsta de 17 ani.

De la Simona.
Deşi n-o să ajung, fiind la ora aceea la alte concerte, prin Bucureşti, măcar cu postul ăsta pot ajuta şi eu.

Bloggeri 7

De data asta în aer liber, ceea ce a picat foarte bine, a fost şi atmosfera puţin mai aerisită, dar şi berea a intrat mult mai bine. Am fost în Unirii, pe terasa aia care plouă.

Au luat parte, în ordinea după cum mi-i amintesc: Alex, Anca, Mihai, Nuzzu, Tomata, Andreea Tomatei cea blogless (cred), Simona, Cristi, Richie, Adi, Radu, Cami şi, bineînţeles, inegalabilul eu.

Detalii nu mai vin acum, sunt puţin pe fugă, dar sigur au sau vor avea ceilalţi participanţi la eveniment (până acum are Richie). În schimb, ca de obicei, vin cu poze:

Grijă, nu sunt grupate pe seturi, pentru că sunt un zgârcit şi nu-mi upgradez contul la Flickr. Deci în principiu alea de pe terasă sunt de ieri.

Aştept şi celelalte poze, copii. Şi mi-ar face plăcere ca la viitoarele întâlniri să vină şi ceva cărniţă proaspătă. Dragi bloggeri timişoreni, chiar dacă noi, cei de ieri sau acum o lună ne cunoaştem deja, nu trebuie să vă fie greu să vă alăturaţi. Fiecare dintre noi a luat parte la o primă întâlnire şi n-a murit, până acum, nimeni

Vă aşteptăm în rânduri cât mai mari, cu dor şi drag.

Update: alte poze la Bloodie, sărut mânuţele
Update 2: are şi Tomata pozele

Ce avem aici?

Folosesc imaginea asta ca avatar la Y!M:

Doresc să vă daţi cu părerea: ce e în poză? Am primit câteva variante de răspuns pe messenger, una din ele chiar de la trei persoane diferite. N-a ghicit nimeni.

Hai, să vă văd. O să pun şi imaginea mare la un moment dat, dar până atunci, baftă

(rog cei cărora le-am zis deja ce e în poză să mai păstreze misterul)

My cup of coffee

Leapşă!

Richie vrea să-i pozez ceaşca din care îmi beau cafeaua.

Poză telefonică, scuze.

E cana de la lucru, acasă beau din ce apuc.
Pe ea scrie “COFFEE COFFEE COFFEE COFFEE COFFEE COFFEE COFFEE COFFEE COFFEE COFFEE”, şi exprimă perfect starea mea de spirit dimineaţa.

Sunt curios, mai departe, cum arată o cană cosmică.

A murit George Carlin

Avea 71 de ani.

A fost comedianul meu preferat, a jucat în unele din filmele mele preferate (Dogma, Jay and Silent Bob Strike Back) şi a fost, per ansamblu, special.

(despre religie)

(despre sanctitatea vieţii)

Să-l odihnească Omul Invizibil din Cer.

Cel mai tare om în viaţă

Cel mai tare om în viaţă e Matthew Harding, pe care l-am (şi probabil l-aţi) văzut începând de acum vreun an într-un filmuleţ pixelat de pe Google Video, în care el dansează prin toată lumea. Ei, acum vine varianta finisată a filmului, în care dansează în 42 de ţări pe parcursul a 14 luni, împreună cu sute de oameni din toată lumea.

Where the Hell is Matt? (2008) from Matthew Harding on Vimeo.

Nu ştiu ce anume are clipul ăsta, dar îmi pune un nod în gât şi un gol în stomac, mă face fericit. Şi mă face să vreau să plec şi eu oriunde.

The Happening - Un film de groază

În sensul că a fost groaznic.

Ceea ce trebuia să fie cel puţin un film decent, de la cel care a scris şi regizat Unbreakable, Zodiac şi Signs, a fost o băşină prost scrisă, prost jucată, prost editată, fără început, fără sfârşit, mustind de clişee mult prea fumate.

Ce ar fi fost mai entertaining:
- să mă uit la o maşină de spălat în care sunt doar tricouri albe şi un ciorap roşu, şi de fiecare dată când apare în gemuleţ ciorapul, să tresar
- să mă uit timp de două ore la reclamele rulate înaintea filmului (care au fost proaste şi ele)
- să îmi rod unghiile de la picioare
- să mă strâng de burtică şi s-o fac să vorbească

Ce a fost mai entertaining:
- să trag cu ochiul în scopul de a prinde momentul când se foieşte blonda din stânga şi apare în primplan un sideboob.

Ce ar fi putut să meargă şi mai prost:
- în loc de The Happening să fi văzut Van Helsing a doua oară

tl;dr: A fost jalnic. Dacă vreţi musai să-l vedeţi, furaţi-l. Nu faceţi greşeala mea, nu vă duceţi la cinema, pierdeţi banii ca la alba-neagra. Eu, prost, aş fi putut să renunţ după ce am citit review-urile, după ce mi-au zis mai mulţi amici că e prost şi după ce la reprezentaţia de la 20:15 am rămas fără locuri (karma, frate!).

The Happening (2008)

Cu: Mark Wahlberg, Zooey Deschanel, John Leguizamo

Regia: M. Night Shyamalan

Scenarist: M. Night Shyamalan

Durata: 91 minute

Genul: s.f., mister, drama

Un thriller ce pune Planeta in ipostaza de victima a actiunilor omenirii impotriva ei, razbunandu-se printr-un cataclism natural. Profesorul de biologie, Eliot Moore, isi da seama de pericol si incearca sa se ascunda impreuna cu familia lui de dezastrul care vine asupra lor. Pe langa fuga lor, Eliot trebuie sa isi rezolve conflictul cu sotia, Alma, pentru a nu se ajunge la divort. 

Trailer The Happening

Eu pup poala popii

Underwear

Pulp - Underwear

Poveste

Chircită lângă el, cu capul pe umărul lui, îl priveşte şi tace. E bine, îşi zice, şi-l priveşte în continuare. El o ignoră, privind înainte, într-un punct fix. Din când în când ochii şi faţa îi sunt luminate mai tare de televizorul parcă prea aproape de canapea şi prea gălăgios pentru o seară prea liniştită. Din faţa fostului cămin de nefamilişti în care trăiesc, devenit între timp bloc de garsoniere jegoase, astăzi nu se mai aud nici copiii jucându-se cu mingea, nici vecinii salutându-se şi comunicând între geam şi stradă, nu se mai aud claxoane şi nici clinchete de bicicletă. Parcă nici câinii nu mai latră, remarcă ea.

Îl cunoscuse acum trei ani. Ea avea 19 ani, el 22. Ea lucra ca ospătăriţă la restaurantul din cartier. El era şofer pentru un depozit mare de materiale de construcţie. Conducea o Dacie Papuc albastră, puţin îndoită în partea dreaptă, din cauza unei amante de mafiot, zicea el, care nu se uitase cum iese din parcare. Era invitat la o nuntă în restaurantul din cartier când a văzut-o pe ea. Nu era cea mai frumoasă ospătăriţă, cu atât mai puţin cea mai frumoasă domnişoară din local. Dar avea ceva ce l-a prins. Nu şi-a dat seama decât după două luni ce îi plăcea aşa mult la ea: îl fascinau dinţii ei. Fusese întotdeauna atras de imperfecţiuni. A privit-o jumătate din seară, apoi a intrat, timid, în vorbă cu ea şi a invitat-o la o cafea, a doua zi.

La întâlnire nu i-a venit să creadă cât de frumoasă poate să fie, cu părul desprins, fără uniforma obligatorie slujbei, fără ochii aceia roşii de oboseală şi fum de ţigară. Ea era dezarmantă. El se străduia să fie un domn, să fie bărbat, chiar dacă erau amândoi nişte copii simpli şi săraci proaspăt veniţi în oraş din satele din vecinătate. Dar el o voia neapărat, şi avea deja pregătită replica perfectă pentru a o cuceri. O auzise trecând pe lângă un geam într-o seară. Era un vers dintr-o melodie a cărei gen nu-l fascina deloc, dar probabil nici pe ea, căci şi ea avea aceleaşi preferinţe muzicale de petrecere. Nu auzise mult, doar un vers, dar apucase să vadă că era cântat de un băiat cu o chitară, cam de vârsta lui, unei fete cam de vârsta ei, iar în secunda cât a durat ocheada spre camera din care se auzeau acordurile a putut vedea lumina din privirea fetei. Şi pe loc şi-a propus trei lucruri: să îi dedice versul acela unei fete, să-şi cumpere o chitară şi să înveţe vreo două melodii “roc de dragoste”. Dacă ultimele două obiective încă nu apucase să şi le îndeplinească, primul tocmai urma să se întâmple. Luă încă o gură din berea care luase locul cafelei, o privi în ochi şi-i zise:

- Frumoaso, colorează-mi tăcerea.

Ea s-a uitat nedumerită la el, neînţelegând ce vrea să spună, dar nu a lăsat să se înţeleagă că e derutată. Ştia sigur doar că e ceva adânc, venit din suflet şi că sigur înseamnă ceva frumos. Ce nu ştia, însă, era că nici el nu pricepea cum vine aia să-i coloreze tăcerea. Dar nu mai conta, ea s-a îndrăgostit de el pe loc, l-a sărutat, iar el s-a simţit mai bărbat ca niciodată şi inima a început să-i bată mai tare ca oricând.

Iar azi, după trei ani, cu capul pe umărul lui, continuă să-i coloreze tăcerea. Nici azi nu înţelege cum vine aia să-i coloreze tăcerea, dar e sigură că, oarecum, o face. Îl priveşte cum stă aţintit cu ochii în televizorul puţin prea gălăgios şi se joacă cu părul lui. Cu cealaltă mână îî mângâie pieptul gol, jucându-se cu părul de pe el, care de altfel nu-i prea place. Dar e al lui, prin urmare se vede nevoită şi norocoasă să-l iubească.

Îi priveşte faţa lipsită de expresie, obosită după o zi de muncă şi continuă să-l mângâie pe burtă. El o priveşte pentru o clipă, apoi îşi întoarce privirea spre televizor, parcă dintr-o dată mult mai interesat de acesta. Ea îl priveşte în continuare, îşi întinde gâtul şi îl sărută pe obraz. El schiţează un zâmbet, ţinându-şi privirea aţintită în televizor. Ea continuă să-l sărute pe gât, pe umeri, pe bărbie, pe sfârcuri, el se încoardă tot mai tare. Ea coboară cu buzele spre burtă, moment în care el sare în picioare ca ars:

- Futu-ţi gura mă-tii, Mutule!

Şi uite aşa, Mutu a ratat şi o calificare, şi a şi distrus o posibilă primă felaţie dintr-un cuplu plictisit.

Meciul

Scuze, niţel beat de partea asta a calculatorului. Deci la meciul ăsta am ajuns la concluzia că:

1. “ca la revoluţie” e o expresie pizdoasă. Adică băi frate, în piaţa Unirii a fost “ca la revoluţie”
2. Bănel Nicoliţă e inconfundabil. Gen, e “ăla negru!
3. pnctul 3 îl aveam în minte înainte să beau 4 beri şi 2 teqile, deci probabil că o să îmi amintesc mâine sau nu

vă iubesc mai ales pe voi, fetelor

hai România!