De la Saturday Morning Breakfast Cereal, care e foarte tare.

Ah, şi pentru cei ce nu ştiu: Zune e iPod-ul celor de la Microsoft.

(via)

Update: aparent Crocodilu s-a gândit deja la problema asta. Să trăim, Trilule, tot pe tine te iubesc!

Poate vă amintiţi Serious Sam. Ştiţi, FPS-ul ăla în care nu trebuie să-ţi foloseşti prea mult creierul, ci doar să tragi în cârdurile de creaturi slinoase şi puturoase care tot vin şi vin şi se termină cam greu. Ca la curve.

Ei, cam aşa e şi L4D, doar că:

• Ai echipă formată din patru Supravieţuitori. Unul din ei eşti tu. În single player ceilalţi trei sunt controlaţi de computer, în multiplayer de alţi oameni.
• E mai bine gândit, mai bine structurat, hărţile sunt mai bine organizate.
• Cei patru se înţeleg între ei rapid, prin dialog şi comenzi vocale. Sort of.
• E cu fucking zombies!

Atmosfera e semi-sinistră, dat fiind că te afli într-un oraş în care doar tu şi echipa mai sunteţi vii pe bune, restul fiind nemorţi, cum ar veni. Grafica cred că e mişto tare, dar râşniţa mea nu-mi permite să fiu sigur de asta. În orice caz, jocul e construit pe engine-ul Source a celor de la Valve, deci pe lângă că arată bine, rulează cursiv şi pe sisteme mai puţin rachetă.

Infectaţii sunt de mai multe feluri:

• Horde - cei mai comuni zombie din joc, sunt mulţi şi proşti. Cu o singură împuşcătură din shotgun poţi omorî 2-3, dacă sunt poziţionaţi corect.
• Boomer - nişte fat fucks plini de zeamă verde. Dacă vomită pe tine, chestia asta va atrage o hoardă de Hordes (see what I did there?) pe tine. Dacă îi împuşti şi eşti prea aproape de ei, zeama cu care te vor împroşca va face acelaşi lucru. Păstrează distanţa.
• Hunter - un infectat foarte agil (gândiţi-vă la I Am Legend) care se caţără pe pereţi, sare din acoperiş în acoperiş şi, în principiu, e foarte enervant. Moare destul de uşor, dacă îl sesizezi din timp.
• Smoker - are o - atenţie, fetelor! - limbă foarte lungă, pe care şi-o întinde, te prinde cu ea şi te trage la el. I am the double entendre king. După ce moare, lasă în urmă un fum care te deranjează la văzut şi la vorbit. Logic.
• Tank - un fel de Hulk. E mare şi prost, trebuie să tragi în el mult şi cam atât. Nici abilitatea lui specială nu e chiar aşa de specială: aruncă cu chestii.
• Witch - nu m-am prins încă exact ce face, dar ştiu că nu e bine să o deranjezi. Suge viaţa din tine sau ceva de genul ăsta, cred, căci de fiecare dată când mă prindea, trebuia să mă bandajeze un coechipier.

Ce face jocul mişto e că se bazează pe jocul în echipă, chiar şi în single player. De exemplu, dacă eşti prins de un Hunter, nu mai ai ce face, doar să aştepţi să te salveze un coechipier. Dat fiind că nu poţi purta după tine decât un healing kit (sau, după cum îmi place mie să-i zic, pacheţel tămăduitor), trebuie să te îngrijeşti şi de coechipierii care sunt mai proşti şi mor mai repede şi de obicei ăsta-s eu . Dacă aproape moare un coechipier, trebuie resuscitat. Partea bună e că unul din personaje e gagică, deci e mai puţin gay în 1/3 din situaţii.

În multiplayer poţi juca fie ca Supravieţuitor, fie ca Infectat, dar pentru că furat nu l-am putut juca în multiplayer, nu ştiu cum e. Deşi sunt sigur că e mult prea tare.

După ce am jucat una din cele patru campanii single player, îi dau jocului un 9 din 10, pentru că 10 din 10 primeşte doar Portal, să fie clar. E distractiv, arată bine, e plin de sânge şi e, după cum ziceam, cu fucking zombies!

Aici intervine alintul. “Băi, ce mă poţi enerva… ăăă, iubita! Eşti culmea!” sau ceva între liniile astea. See? Problem solved. Deşi şi aici poate interveni o problemă:

Declinul a venit după aceea, când a apărut Atomic. Dacă până atunci eram mare fan Aerosmith, Michael Jackson (singurele două CD-uri pe care le aveam, vremuri grele băi), Metallica (avea mama o casetă cu Nothing Else Matters, One, Until It Sleeps pe care o asculta zilnic de câteva ori), Bon Jovi, Sarmalele Reci şi Timpuri Noi (încă am la loc de cinste caseta cu Timpuri Noi Unplugged, din ‘94), după ce a apărut Atomic-ul m-am lăsat dus de val şi am început să ascult toate bălăriile la modă. În clasa a şasea eram mare fan Genius, Backstreet Boys, Erasure şi New Kids On The Block.

Apoi, cu ajutorul mamei mele care mi-a făcut cadou o casetă cu B.U.G. Mafia, fără să ştie ce anume cântă ei, am devenit hip-hopper. Am început cu Mafia şi am continuat cu tot ce puteam face rost: La Familia, R.A.C.L.A. (a căror album Rimedebine îl consider şi azi poate cel mai bun album rap românesc), Getto Daci, Morometzii, Paraziţii, Don Baxter, Royala Mare, Marijuana, Da Hood Justice, Il-Egal. Bine, nu m-a ţinut mult, pentru că am trecut rapid la muzică gălăgioasă.

Când am început liceul eram deja mare ascultător de Korn, System Of A Down, Soulfly, Guano Apes, H.I.M., Limp Bizkit şi, în principiu, cam tot ce prindeam la MTV şi avea chitări.

În clasa a zecea, după o foarte scurtă trecere prin lumea house-ului, trance-ului şi în general a muzicii “dă club”, am descoperit sentimentele adolescentine şi am început să ascult muzică în care era vorba despre dragoste. Vama Veche, Viţa De Vie, Cargo, Iris, tot ce se putea.

Iar apoi am trecut puţin prin punk, rock, ska, îndreptându-mă încet, dar sigur, către muzica britanică. Acum vreo doi-trei ani descopeream The Cure, Sonic Youth, The Smiths, Porno For Pyros, de la care am deviat încetişor spre indie-pop, indie-rock, post-punk revival şi dracu’ mai ştie cum se cheamă genurile.

Iar în prezent? Sunt mare fan Arctic Monkeys, The Kooks, The Killers, The Last Shadow Puppets, Damien Rice, Travis, Oasis, Muse, MGMT (asta în particular) şi indie în general. Nu aş putea enumera toate melodiile şi numele care-mi plac în ultima vreme, pentru că sunt mult prea multe, dar dacă aruncaţi o privire în categoria “muzică“, cam astea ar fi preferinţele mele de un an încoace.

***

Asta a fost o leapşă de la Ale (mulţam tare, îmi plac mult lepşele muzicale), şi merge mai departe la Oana (promit că mă ocup şi de leapşa de la tine cât de curând).

E cel mai tare serial pe care l-am văzut în ultima vreme, dar nu am poftă de cronici şi recenzii momentan. În schimb, o să vă expun desfăşurarea oricărui episod din House:

• Cineva face ceva. Acel cineva (sau altcineva, din aceeaşi scenă) cade pe jos, eventual sângerează pe gură, nas, ochi sau cur. Urmează genericu, cu Teardrop de la Massive Attack.
• Cineva îi întinde lui House fişa pacientului, pacient pe care acesta îl refuză pentru că nu e destul de interesant. După câteva detalii, pacientul devine interesant. House înghite un Vicodin.
• House umileşte pacientul, familia acestuia, subalternii, colegul/prietenul cel mai bun, şefa, doar pentru că toată lumea minte. Şi pentru amuzamentul lui personal. Încă un Vicodin.
• House se plimbă cu bastonul pe coridoare, împreună cu cine o fi. Sunt filmaţi din faţă.
• Se încearcă tot felul de tratamente pentru pacientul încă fără un diagnostic clar, până la punctul în care acesta aproape că moare. Din nou Vicodin.
• House umileşte pe toată lumea.
• Cu câteva ore înainte ca pacientul să moară de tot, House are o discuţie în contradictoriu cu Wilson, din care House se alege cu o revelaţie total irelevantă discuţiei, dar total relevantă diagnosticului. House salvează pacientul şi e mândru.
• Vicodin.

La categoria Cel mai mişto blogăr, adică Magnificul, cum aş veni, candidăm următorii: Groparu, Cabral, Dono, Petreanu, Lamâie, Krossfire, Moshe & Mordechai, eu (dar cu î din i, băi şefu’), Codex Politicus şi INconstantIN.

Jeg nu mai participă, dar jurizează (deci găina şi sacoşa cu ardei trebuie trimisă la Cluj rapid), Blegoo se ocupă cu auditul, Nenea Cosmos găzduieşte, se ocupă, iar voi votaţi. Mă votaţi, adică.

Salutări, pe această cale, şi competiţiei. Subiectiv vorbind, baftă Dono şi Groparu! Da’ staţi liniştiţi, că tot pe mine mă votez…

Promit că dacă mă alegeţi cel mai mişto blogger, o să fac şi o să dreg. Jur, să moară mama lui Frankfurt. Votaţi aici!

Cu mulţumiri lui Richie.