După cum e de aşteptat, ultima zi din festival e şi cea mai mişto, cel puţin din punct de vedere muzical. A fost singura zi pe care ne-am petrecut-o aproape exclusiv la scena principală. Rupţi de oboseală după o plimbare de jumătate de zi prin Budapesta, am racolat un frate în cârje şi doi părinţi veniţi să vadă Gogol Bordello, ne-am luat câteva beri şi am ajuns la scena mare, unde la 16:30 urmau să cânte Gogol Bordello.
ŞŢ! Cu chiu cu vai, după lupte seculare, am reuşit să stăpânesc laptopul în limba maghiară din biroul presei şi să-i pun diacritice.
Ăsta va fi un post mai concentrat, despre primele trei zile ale Sziget-ului, căci din diverse motive specifice n-am apucat să scriu zilele trecute.
Am ajuns.
După un drum de 4 ore jumate, din care ultima oră petrecută prin traficul budapestian, am reuşit să intrăm pe insulă cu o oră înainte să înceapă, în teorie, să cânte Prince.
Zic “în teorie” pentru că ieri a fost singurul concert în cinci ani de zile care a început cu întârziere. Şi nu aşa, timid, ci o oră întreagă de întârziere. Iar când a urcat, în sfârşit pe scenă, parcă n-a meritat anticiparea aşa tare.
După aproape o oră am plecat agale să găsim departamentele “băuturică” şi “mâncărică”, pentru că, după un drum lung, ne-au părut mult mai tentante decât ce se întâmpla în faţa a 60.000 de oameni. Ne-am gândit că sigur mâncăm şi reuşim să ne întoarcem în timp util ca să prindem oricum singura melodie pe care o ştiam de la Prince. Read More
Anul ăsta iar merg la Sziget. Deşi până ieri speranţa era să mergem doar sâmbătă şi duminică, norocul ne-a surâs şi am primit din nou acreditare de presă. Pe de-o parte ciudat, pentru că alte bloguri mai nişate (cum ar fi Dor De Ducă – salut Alex!) au fost refuzate, însă pe de altă parte de înţeles, că ăsta-i al cincilea an în care sunt evanghelist Sziget fără să cer măcar o bere-n schimb :)
Ca de obicei, bucuria mea e muzica – practic pentru concerte mă duc, restul festivalului fiind un bonus frumos – şi, tot ca de obicei, câţiva artişti pe care mi-ar plăcea să-i văd se vor suprapune. Anul ăsta am de gând să văd în felul următor, în ordine cronologică: Read More
Anul acesta e, poate, primul an în care sunt atât de nerăbdător încă de la primele confirmări alt trupelor la Sziget Festival. Am şi motive: primele confirmări sunt nume foarte, foarte mişto, dintre care pe mine mă interesează, în mod clar, următoarele: Pulp, Chemical Brothers, Gogol Bordello, Smash Mouth, The National, Interpol (poate cel mai anticipat concert, din punctul meu de vedere), Gotan Project şi Goran Bregovic – şi astea sunt doar primele confirmări, până în august mai este.
Lista completă a confirmărilor de astăzi e aici.
Săptămâna trecută, cât am fost în Budapesta, am cunoscut fel de fel de oameni din diferite părţi ale Europei, care când au aflat că suntem români au avut reacţii cât se poate de interesante. Nici una la fel de epică precum cea de acum doi ani, dar să vă povestesc.
Era a doua zi. Noi, trupa veselă, pe lângă corturi, puţăream pe-acolo a plictiseală în aşteptarea concertului UB40. Vin un grup de tineri veseli şi se opresc la vreo 2-3 metri de noi. Foarte prietenoşi, foarte puşi pe distracţie. După o scurtă (şi evidentă) întrebare în limba engleză, aflăm că sunt francezi. “You?”, întrebară ei. “Romania”, zicem. “Ah… ok… have a nice week…”. Du-te, du-te, şi s-a dus.
Altul a fost un neamţ. Cânta din mers la chitară, aşa că m-am băgat în seamă. Când i-am zis că-s român, s-a uitat mirat la mine şi a zis că a crezut că-s maghiar. Nu ştiu ce să înţeleg din asta, însă e clar că rădăcinile-mi cu sânge roş-alb-verde nu s-au pierdut de tot.
Altul a fost un maghiar. Era tot presar pe la festival. În faţa scenei, ne abordează. Ah, eşti maghiar, foarte tare. Noi români. “Really?”, zice, “do you want some marijuana?”.
Ultimul a fost şi cel mai simpatic. Read More
(guest post de Corina)
Imi place sa privesc diversele locuri ale lumii nu ca parti ale unui intreg, ci ca pe universuri complete, independente si autonome, foarte bine delimitate si cu reguli proprii de functionare.
Din perspectiva asta, Szigetul pare un fel de taram utopic, plin de oameni tineri nu doar ca varsta, ci ca stare de spirit. Insula asta imprejmuita de Dunare e, dincolo de un spatiu fizic care gazduieste artisti de renume, un Neverland cat se poate de real si de contemporan. Un loc in care oamenii evadeaza, dar nu cliseic cu scopul de a se regasi si de a fi ei insisi, neingraditi de cutume sociale, ci ca sa se joace cu timpul si cu lumea, pe ritmuri alerte intr-un decor cat se poate de colorat. Read More
