Victor

El: - Where you from?
Eu: - Romania.
El: - Ooooh, Romania? Cşe facşi!
Eu: - Hehe, bine fac. Ştii româneşte?
El: - Da, da, pucin, pucin!
Eu: - Păi de unde?
El: - De la Buchareşt! Cum te cheamă?
Eu: - Ovidiu, pe tine?
El: - Victor. Cumperi marihoana?

El era Victor, senegalezul şcolit la Bucureşti, vorbitor de engleză, franceză, română, maghiară şi dracu mai ştie ce, cu ochii injectaţi, căutând clienţi pe insulă. A fost un simpatic.

Români la Sziget

Am o bănuială despre cine e responsabil de asta:

clic pe dânsa

Ştiu sigur cine e responsabil de asta:

clic pe dânsa

Nu vreau să ştiu cine e responsabil de asta:

clic pe dânsa

M-au dat la EuropaFM

M-a sunat ieri o doamnă de la EuropaFM cu rugămintea să-i detaliez întâmplarea cu Nice one, Bucharest! de la Sziget. Azi m-a anunţat o cunoştinţă că m-a auzit la EuropaFM, în jurul orei 14.

Nu am înregistrare, deoarece am uitat ( ) să întreb când şi cum se va da ştirea, dar am trimis un mail celor de la EuropaFM şi sper să îmi ofere ei o înregistrare, dacă tot m-au dat pe post.

Update:

Sunt vedetă, ce mai.

Oamenii insulei

Pe de-o parte avem oamenii veniţi pentru festival, în sinea lui. Aceştia poartă brăţară de camping şi sunt pe insulă din Ziua -1, unii chiar şi cu una-două zile înainte. Sunt relaxaţi, nu au nici o grijă pe lumea asta şi sunt transpiraţi şi plini de praf. Se opresc din râs doar când zâmbesc.

Pe de altă parte, seara insula se umple de localnici. Majoritatea cocalari şi piţipoance (da, au şi ei din aceştia, se îmbracă la fel, au tricouri lucioase şi freze sălbatice), doar că mai liniştiţi decât ai noştri. Dar unguroaicele… Vai, unguroaicele… Au, au, inima mea… Bine, poate nu sunt mai bune decât româncele, dar acolo în mod sigur erau mai multe, hehe.

Iar acum, să sintetizăm:
Continue reading »

Cea mai tare experienţă…

…e bungee jumping. Cea mai tare de până acum, cel puţin. S-a întâmplat tot la Sziget, de pe o macara, de la înălţimea de 80 de metri. Dacă n-ar fi fost aşa scump (8000 de forinţi, adică vreo 35 de iepuroi) şi coada aşa mare (eu am aşteptat 2 ore la coadă, pierzând tot concertul Roisin Murphy), aş fi sărit zilnic. E clar, m-am hotărât, mă apuc de paraşutism.

Reacţia oficială a ungurilor

Legată de Kaiser Chiefs şi Bucharest, de pe site-ul oficial Sziget:

Of course we weren’t too happy about the Bucharest blooper (it counts quite as an insult to say the b-word here…), but then we overlooked the whole thing after his constant corrections.

Păi şi să nu-i bagi, mă, în pizda mă-sii? Nu-i bai, oricum, Ardealul tot al nostru rămâne.

Concertele de la Sziget, partea a doua

14 august:

Credeam că o să-mi placă Millencolin, dar n-a fost să fie, aşa că am dat o fugă până la iwiw World Music Stage, unde cântau Fanfara Tirana din Albania. Mi-au plăcut tare, ca de altfel majoritatea concertelor de pe scena de World Music.

Kaiser Chiefs au făcut un concert aşa cum ştiu ei, adică foarte dinamic şi public-oriented, iar Ricky Wilson şi ego-ul lui enorm au fost din nou la înălţime. În afară de mica scăpare cu “Nice one, Bucharest!“, publicul a fost în delir, ca să folosesc şi eu acest clişeu. Ricky s-a căţărat pe structura scenei, a intrat în public, mă rog, ca la B’estFest.

Pe Jamiroquai nu l-am văzut, spre ruşinea mea, dat fiind că era prea mare înghesuiala, iar fratelui îi era rău. În schimb, am ajuns din nou la iwiw, unde cânta Ky-Mani Marley, băiatul legendarului Bob. Am stat vreme de vreo trei melodii, toate de-a lui Bob Marley, după care am luat-o înspre cort. N-am apucat însă să ajungem, pentru că ne-am oprit la Roma Tent, adică Roma Sator, adică Cortul Ţiganilor, băi tată. Tocmai cânta Romano Drom şi în cort era delir, aşa că am rămas o vreme acolo. După Romano Drom au intrat românaşii noştri de la Kaliakra, tot ţigani, care mi-au plăcut tare. Poate nu la fel de tare ca Romano Drom, totuşi.

Apoi am prins ultima jumătate din concertul Kraak & Smaak, la cortul Wan2. K&S au fost, probabil, cea mai plăcută surpriză din tot festivalul. Nu ştiam nimic despre ei, nu cunoşteam nici o piesă, dar m-au dat gata instantaneu.
Continue reading »

Aşadar, Sziget. Începem cu concertele.

Concertele la care am fost eu, adică.

12 August:

Lauren Harris, fata basistului de la Iron Maiden a cântat mai puţin de jumătate de oră, şi bine a făcut, căci nu prea se pricepe. În afară de picioare nu am văzut nimic bun în tot concertul ei.

Iron Maiden. Nu sunt fan Iron Maiden (adică în afară de Number of the beast şi Fear of the dark nu auzisem nici o melodie de-a lor) şi nici a genului muzical, în general, dar pot recunoaşte o trupă profesionistă, cu vechime şi greutate. S-a văzut şi în public, unde au fost prezenţi câteva zeci de mii de oameni (nu am numere, deci nu pot decât să estimez), toţi cu coarnele diavolului în aer, la unison. Spectacolul a fost de excepţie, electrizant, antrenant şi incendiar. S-au băgat mulţi bani în decorurile acestui concert, începând cu Egiptul din fundal, continuând cu flăcările şi artificiile de pe scenă şi terminând cu o mumie gigantică şi un robot imens.

13 August:

Anti-Flag: Nu m-au atins deloc. Punk, politică, not my cup of tea. MGMT, în schimb, au fost demenţiali. Muzica lor live mi-a amintit puţin de Pink Floyd-ul vechi, deşi genurile diferă. A urlat toată lumea la Time To Pretend, Kids, Electric Feel şi Weekend Wars. Am plecat de acolo plăcut surprins, zâmbind. La Flogging Molly am dansat ca bezmeticul, din cauză de punk irlandez. Am evitat concertul Alanis Morisette, pentru a îmi putea odihni puţin picioarele şi glasul. Urma concertul The Kooks şi trebuia să fiu funcţional.

Concertul The Kooks a fost una din cele mai frumoase experienţe din viaţa mea şi unul din cele trei concerte care mi-au plăcut prea mult ca să am timp să fac poze. Au început fără milă cu Always Where I Need to Be, iar apoi nu ne-au lăsat să ne tragem sufletul până la bis, când Pritchard a cântat două melodii singur, doar cu chitara. Au cântat tot ce au ei mai bun, printre care Naive, See The Sun, She Moves In Her Own Way, Do You Wanna, Ooh La…

La ultima melodie, la ultimele 30 de secunde s-a tăiat tot sonorul pe scenă, nu ştiu încă de ce, dar băieţii şi-au terminat melodia conştiincioşi, chiar dacă nu îi auzeam decât cei din primele rânduri.

(vor urma şi restul, tocmai ce mi s-a anunţat un afterparty cu cei de la Sziget, trebuie să fug)

Povestea cu Kaiser Chiefs şi Bucu… ăsta… Budapeş… pesta, ce-o fi, că toţi europenii ăştia-s la fel

Pentru că majoritatea cititorilor de azi vin aici din cauză de linkuri de la City Limits, Metropotam şi, indirect, Hotnews, voi povesti cum am fost, dacă tot am fost primul care a transmis blogosferei româneşti ce s-a întâmplat. Urlă modestia în mine.

Aşadar, la sfârşitul melodiei dinainte de I Predict A Riot (oh, the perfect timing!), Ricky Wilson a urlat în microfon ori Budapest ori Bucharest, nu ştiu exact, dar mi s-a părut că ar fi vorba de Bucharest. M-am amuzat în sinea mea şi m-am gândit că ar fi tare să greşeasca vreun artist capitala Ungariei, dacă pe-a noastră o tot greşesc. Nu trec 20 de secunde şi Ricky urlă cât poate el de tare “Nice one, Bucharest!”, moment în care cei 65.000 de unguri din public amuţesc, iar cei câteva zeci de români răsfiraţi prin mulţime izbucnesc în fluierături şi chirăituri. Ricky îşi dă seama că ceva nu e bine, se uită la tobar, acesta îi şopteşte captala de 1000 de puncte, iar solistul se întoarce către microfon, rostind un “uhh… Budapesht… Budapesht.” pentru un public derutat (nu ştiu în ce măsură ştiu ei de Bucureşti, oricum, hehe) şi poate puţin supărat.

Restul concertului i-a băgat din nou în priză pe unguri (şi pe noi, restul), pe care Ricky i-a asigurat că nu mai uită numele oraşului în care cântă, repetând “Thank you, Budapest!” după fiecare melodie şi accentuând de fiecare dată Budapest.

Na, că nu doar noi o păţim aşa frumos.

Replica zilei

“Oh, you’re from Romania? I know a couple of Romanian guys. They’re all in prison.”

- o olandeză, la Sziget.

Aaaaaaand I’m back!

Am revenit.

În primul rând scuze pentru downtime, am plecat fără să-mi plătesc găzduirea. În al doilea rând, salutări celor veniţi de la City Limits şi mulţumiri Korovei pentru că a răspândit (prima? clar ) vestea cu Kaiser Chiefs şi “Nice one, Bucharest!”.

Now that this is out of the way, urmează în cursul zilei de azi poveşti despre concerte, oameni, unguroaice, dealerul de iarbă senegalez şcolit la Bucureşti, francezul eşuat în cortul greşit şi multe, multe, multe poze.

Vacanţă, revin

Pe această cale îmi iau oficial rămas bun timp de o săptămână, timp în care voi fi în vecini, în buricul Budapestei, pe o insulă orice numai nu pustie. Detalii nu mai are rost să vă dau acum, cei care mi-aţi mai citit blogul în ultimele 6 luni ştiţi despre ce e vorba, chiar dacă nu v-aţi dorit. Eu mi-am făcut datoria să vă umplu capul cu festivalul ăsta

Aşadar, dimineaţă îmi iau bocceluţa şi plec, revin în 18, dată în care, probabil, o să intru în perioada poveştilor cu şi despre festival, pentru câteva zile. După care mă voi calma şi îmi voi vedea de viaţă în continuare, ca un om normal ce mă amăgesc că sunt. Până atunci pun lăcăţel, las Akismet-ul să păzească mizeriile şi am încredere că n-o să fiţi cuminţi

Vă pup, sziasztok!

Mai puţin

Cred că lipsa asta generală de chef e din cauza căldurii. E mult, mult prea cald pentru gusturile mele, chit că sunt înconjurat de aparate de aer condiţionat, şi la lucru, şi acasă. Parcă tot e prea cald, aerul e prea static, lumina e prea puternică, lumea e prea nervoasă şi maşinile prea multe şi prea zgomotoase. Iar pe lângă căldura asta, încep să simt oboseala unei slujbe full-time, cumulată cu lipsa de odihnă din timpul weekendurilor, oboseală care începe pe la ora 12 şi ţine până noaptea târziu. Am nevoie de vacanţa de săptămâna viitoare, deşi sunt conştient că numai de odihnă n-o să am parte timp de opt zile. Pe de altă parte, însă, nu voi mai vedea computer timp de o săptămână, chestie care mă bucură nespus.

Aşadar, a rămas mai puţin de o săptămână până când voi bea liniştit o bere pe o insulă pe Dunăre, în ţara unde broaştele strigă öac!, fetele strigă ioi!, iar voma de după prea multă bere nu conţine mici, ci gulaş. Am planuri mari pentru săptămâna asta; în afară de puzderia de concerte la care îmi voi pierde vocea şi puterea în picioare, voi face o treabă pe care vreau s-o fac de când eram mic, dar n-am apucat, din lipsă de ocazie, iar în cazul ocaziei, din lipsă de bani (in before sex; nu zic ce, că poate mă fac de căcat şi renunţ, dar o să mă prezint cu poze după). Plănuiesc să dau o fugă şi până la Balaton, şi sper să reuşesc.

Plec luni dis de dimineaţă, pe la ora 5 adică, ca să nu mă prindă canicula fix pe autostradă (vorba aia, mi-e stricată clima la maşinuţă) şi ca să găsesc loc de cort bun. Sper să apuc un loc chiar lângă HVG, ca să-mi fie mai uşor dimineaţa să ajung la cafeluţă şi la cişmea. Voi pleca cu frumoasa mea Dacie roşie ca focul, să-mi surâdă norocul, şi cu speranţa că nu o să iau naibii foc pe autostradă şi că n-o să-mi ridice ungurii maşina de pe dracu ştie unde o să o parchez. Lista de cumpărături non-food am făcut-o azi, şi arată în felul următor: cizme de pescar, foiţe, gel de duş, brichetă cu luminiţă. Sunt pregătit.

O să-mi fie dor de blog. NOT!

The Cribs la Sziget

Ultima confirmare de pe scena principală sunt englezoii de la The Cribs. Cu asta, programul de pe Main Stage este complet şi final, putând fi văzut aici. De asemenea, s-a rezolvat şi dilema de aici: Goran nu se va suprapune cu Serj Tankian, ci cu R.E.M., la care se pare că am să renunţ. Şi a apărut şi harta la zi a insulei. Mai 3 săptămâni, woo-hoo!

The Cribs - I’m A Realist