Cu pizzeria Dopo Poco din Timişoara am o relaţie de love/hate. În sensul că nu de puţine ori am jurat că nu mai iau de la ei, pentru că s-a întâmplat să aştept chiar şi o oră şi 40 de minute pentru două nenorocite de pizza, însă mă întorc la ei pentru că sunt singurii din oraş care acceptă comandă online şi, mai important, singurii care trimit şoferul cu POS mobil, să pot plăti cu cardul. Pentru că dacă mi-aş ţine toţi banii cash prin casă aş risca să nu am loc să merg la baie fără să mă împiedic de ei. Aşadar, deşi multe au fost cazurile în care m-am enervat din cauza lor, îmi oferă o anume comoditate care mă aduce înapoi. În plus, azi am şi descoperit că au pizza cu mozarella ŞI CU mozarella, şi am vrut să-mi comand. Plus extra mozarella.
Azi am făcut din nou o comandă online. Într-o vreme, la finalizarea comenzii, te punea să aştepţi un minut în faţa site-ului, după care apărea confirmarea imediat în browser, împreună cu timpul estimat de sosire al halelii. De o vreme, însă, confirmarea se face telefonic, ceea ce s-a întâmplat şi azi. Imediat după ce am făcut comanda, sună telefonul. Read More »
Unul dintre beneficiile faptului că am un blog citit de persoane de calitate ridicată, precum domniile voastre care tocmai citiţi aceste rânduri, e că din când în când îmi mai vine la uşă câte un curier cu câte un “pacheţel” din partea companiilor cu care am colaborat de-a lungul timpului. Aşa le zice tipul de la Fan Courier: “am un pacheţel pentru dumneavoastră”, “vin să vă las un pliculeţ” – firealnaibii de simpăticuţ, cu mustăcioara ta cu tot. “Pacheţel” i-a zis şi când mi-a adus monitorul de 24″. În fine.
Eu le apreciez pe toate, pentru că hei, sunt de căpătat. Le numesc afectiv “şpagă”, ca să mă simt şi eu important, Corina le numeşte “surprize” şi se bucură de fiecare dată când primeşte sau când primesc câte un pacheţel. În fine, unde vreau să ajung: unele dintre ele sunt adevărate şantaje emoţionale, pentru că nu sunt pentru mine, ci pentru persoanele dragi din jurul meu.
Cum ar fi cel mai recent, Read More »
February 15, 2012 – 12:35
Acum vreo oră jumate, pe calea Şagului din Timişoara, circulaţia era blocată pe un sens chiar la trecerea de pietoni dinaintea podului. Aveam să aflăm, după câteva minute, că era un om pe trecerea de pietoni, deducând că a fost lovit de un camion ce era oprit mai în faţă, cu avariile pornite. Şoferul Hummer-ului din faţă a coborât, s-a dus să vadă care-i baiul şi a conchis: a murit.
Ca un om normal, m-am veştejit pe loc pe dinăuntru, pentru că nu suport să mă gândesc la morţi aşa stupide. Tot ca un om normal, când am trecut pe lângă accident, m-am bucurat să văd că băbuţa (căci omul respectiv era o băbuţă, de unde putem concluziona că şi băbuţele sunt oameni) se mişcă şi, fiind cu faţa în jos, spre asfalt, încearcă să se ridice, semn că există foarte multe şanse să fie vie. Şi tot ca un om normal, m-am bucurat să văd că respectivul camion nu era îndoit deloc şi nu avea pe masca din faţă nicio urmă, serioasă sau superficială, de om. Read More »
Sâmbătă am fost pentru prima oară la squash, la invitaţia Tiţei şi a obiceiurilor ei sănătoase. Fiind un sportiv desăvârşit, ieri am fost absolut doborât de o febră musculară cum am mai avut doar după Peninsula de anul ăsta (care a fost, de fapt, mai mult o mahmureală monstruoasă combinată cu o săritură cu coarda elastică). Mă dor toţi muşchii, începând de la ceafă şi până în talpa piciorului drept. De fapt, singurii muşchi care nu mă dor sunt cei de la mâna stângă – ceea ce e o dovadă clară că şi WASD-ul e destul de solicitant.
După care, seara, ne-am jucat în zăpadă. Normal că mi-am luxat glezna şi că ieri mai mult mi-am cărat după mine piciorul stâng decât l-am folosit. După care am văzut şi eu poza care ne-a fost făcută, mie şi şuncii mele, în timp ce jucam Squash, şi am devenit subit conştient de dimensiunile mele (mi se întâmplă chiar şi mie uneori).
Asta aşa, ca să fiu entuziasmat şi altă dată să mă ridic de la computer. Cine vrea sfaturi de slăbit? Dau ieftin.
De multă vreme încoace îmi ţin noaptea telefonul departe de mine, pe birou. Îl ţin la încărcat, ca să mă asigur că mă trezeşte de dimineaţă. Îl ţin aşa departe ca să mă asigur că, atunci când sună alarma, sunt obligat să mă ridic din pat şi să fac câţiva paşi până la el, ca să mă trezesc.
Ei, azi-noapte l-am luat lângă mine. De leneş ce sunt, pentru că voiam să-l folosesc ca telecomandă pentru computer. Bine, nu asta-i lenea cea mare, ci faptul că tableta, pe care o folosesc de obicei pentru asta, era descărcată şi mi-a fost lehamite să o pun la încărcat.
Iar azi dimineaţă pot doar să presupun că am oprit alarma în somn, că m-am trezit cu două ore jumate întârziere, doar pentru că l-am adus lângă mine. Fain aşa.
M-am împrietenit de ceva vreme cu un regim alimentar şucar, cunoscut popular peste oceane sub numele de “keto”. Care keto vine de la “ketosis”, adică “cetoză”vezi 2, mai pe româneşte. În mare, e un fel de dieta aia Atkins pe care o iubeşte toată lumea, pentru că e permisivă, doar că asta încurajează foarte tare mâncărurile bogate-n proteine şi grăsimi. Precum bacon-ul, de exemplu.
Ideea generală e aşa: cât mai puţine zaharuri/glucide/carbohidraţi. În sensul că maxim 20 de grame pe zi, ceea ce înseamnă adio făinoase în orice formă (pâine, paste, spaghete, blat de pizza), cartofi în orice formă (nu, nici ăia natur sau fierţi pe abur nu-s buni), zahăr în orice formă (sucuri, fructe, legume ne-verzi, ciocolată, rahat, bere). Rămân: carnea în multele ei feluri, ouă, brânzeturi şi alte delicioase surse de proteine. Şi, bucuria românului, seminţele sunt acceptate în cantităţi de bun simţ.
Eu am reuşit, în mai puţin de două luni, Read More »
Parcă se civilizează ţara asta cu fiecare an care trece. Am trecut în 2012 în Târgu Jiu, într-un restaurant din miezul oraşului. Oameni frumoşi, tineri şi nu doar, simţindu-se bine cu bun simţ. Am ieşit în centrul oraşului pentru artificii. Oameni frumoşi, tineri şi nu numai, veseli, cu şampania în mână, un ochi pe ceas şi altul pe artificii.
Părinţii-mi au dat raportul din centrul Timişoarei. Read More »
December 12, 2011 – 15:43
Vineri, pe la ora 4 dimineaţa, mi-am pierdut portofelul. Bine, am aflat abia a doua seară, dar făcând, cu ajutorul Corinei, reconstituirea unei seri care ar putea foarte bine pune bazele unui al treilea film din seria The Hangover, am ajuns la concluzia că atunci fusese pierdut. Cu tot în el, mai puţin bani: buletin, permis, carnet de student, carduri, legitimaţii, cărţi de vizită, pene de chitară, poze cu gagica.
Când am descoperit că nu-l mai am, am refăcut traseul de cu o noapte înainte, întocmai ca-n The Hangover: găsit bon de casă pentru o cutie de Rafaelo, dedus că am fost la nonstop să schimb banii, că n-aveam de taxi. Bineînţeles că nu l-am găsit, de unde am dedus că l-am uitat în taxi. Problema e că nimeni nu mai ştia cu ce firmă de taxi am venit, aşa că am purces înspre a suna la toate firmele din Timişoara, doar-doar a raportat vreun coleg un portofel cu acte-n el. Nope. Read More »
November 23, 2011 – 16:45
Pentru că, după reorganizarea dormitorului, monitorul de 19″ s-a îndepărtat prea tare de pat şi mi-e lene să măresc subtitrările la DVD-uri, am comandat un monitor LED de 24″, ca un domn ce sunt.
Mâine, când ajunge, vreau să-l inaugurez cu stil. Adică vreau să mă uit la un film care să îi facă cinste. În HD, că doar nu l-am luat să mă uit cu el la YouTube. Ideea e în felul următor: lăsaţi-mi în comentarii sugestia voastră pentru cel mai frumos film din punct de vedere vizual, ca să fie primul pe care-l văd la monitorul ăsta. Sau mai multe, bineînţeles :)
Read More »
November 21, 2011 – 10:28
Ieri am avut o zi absolut încântătoare. M-am trezit mahmur, cu o durere de cap îngrijorătoare, pe la ora 12, după o noapte de folk greu (ştiţi voi, ca artiştii, cu vin şi ţuiculiţă).
Şi nu am făcut nimic.
Ne-am uitat la trei filme (eu chiar la patru) şi am mâncat pe fugă. Ne-am ridicat din pat doar pentru budă sau pentru a schimba filmul. Şi asta rar, că mi-am tras telecomandă la computer, ca să pot sta cocoţat în pat fără să fac absolut nimic. Read More »
