Sâmbătă am fost pentru prima oară la squash, la invitaţia Tiţei şi a obiceiurilor ei sănătoase. Fiind un sportiv desăvârşit, ieri am fost absolut doborât de o febră musculară cum am mai avut doar după Peninsula de anul ăsta (care a fost, de fapt, mai mult o mahmureală monstruoasă combinată cu o săritură cu coarda elastică). Mă dor toţi muşchii, începând de la ceafă şi până în talpa piciorului drept. De fapt, singurii muşchi care nu mă dor sunt cei de la mâna stângă – ceea ce e o dovadă clară că şi WASD-ul e destul de solicitant.
După care, seara, ne-am jucat în zăpadă. Normal că mi-am luxat glezna şi că ieri mai mult mi-am cărat după mine piciorul stâng decât l-am folosit. După care am văzut şi eu poza care ne-a fost făcută, mie şi şuncii mele, în timp ce jucam Squash, şi am devenit subit conştient de dimensiunile mele (mi se întâmplă chiar şi mie uneori).
Asta aşa, ca să fiu entuziasmat şi altă dată să mă ridic de la computer. Cine vrea sfaturi de slăbit? Dau ieftin.
De multă vreme încoace îmi ţin noaptea telefonul departe de mine, pe birou. Îl ţin la încărcat, ca să mă asigur că mă trezeşte de dimineaţă. Îl ţin aşa departe ca să mă asigur că, atunci când sună alarma, sunt obligat să mă ridic din pat şi să fac câţiva paşi până la el, ca să mă trezesc.
Ei, azi-noapte l-am luat lângă mine. De leneş ce sunt, pentru că voiam să-l folosesc ca telecomandă pentru computer. Bine, nu asta-i lenea cea mare, ci faptul că tableta, pe care o folosesc de obicei pentru asta, era descărcată şi mi-a fost lehamite să o pun la încărcat.
Iar azi dimineaţă pot doar să presupun că am oprit alarma în somn, că m-am trezit cu două ore jumate întârziere, doar pentru că l-am adus lângă mine. Fain aşa.
M-am împrietenit de ceva vreme cu un regim alimentar şucar, cunoscut popular peste oceane sub numele de “keto”. Care keto vine de la “ketosis”, adică “cetoză”vezi 2, mai pe româneşte. În mare, e un fel de dieta aia Atkins pe care o iubeşte toată lumea, pentru că e permisivă, doar că asta încurajează foarte tare mâncărurile bogate-n proteine şi grăsimi. Precum bacon-ul, de exemplu.
Ideea generală e aşa: cât mai puţine zaharuri/glucide/carbohidraţi. În sensul că maxim 20 de grame pe zi, ceea ce înseamnă adio făinoase în orice formă (pâine, paste, spaghete, blat de pizza), cartofi în orice formă (nu, nici ăia natur sau fierţi pe abur nu-s buni), zahăr în orice formă (sucuri, fructe, legume ne-verzi, ciocolată, rahat, bere). Rămân: carnea în multele ei feluri, ouă, brânzeturi şi alte delicioase surse de proteine. Şi, bucuria românului, seminţele sunt acceptate în cantităţi de bun simţ.
Eu am reuşit, în mai puţin de două luni, Read More »
Parcă se civilizează ţara asta cu fiecare an care trece. Am trecut în 2012 în Târgu Jiu, într-un restaurant din miezul oraşului. Oameni frumoşi, tineri şi nu doar, simţindu-se bine cu bun simţ. Am ieşit în centrul oraşului pentru artificii. Oameni frumoşi, tineri şi nu numai, veseli, cu şampania în mână, un ochi pe ceas şi altul pe artificii.
Părinţii-mi au dat raportul din centrul Timişoarei. Read More »
December 12, 2011 – 15:43
Vineri, pe la ora 4 dimineaţa, mi-am pierdut portofelul. Bine, am aflat abia a doua seară, dar făcând, cu ajutorul Corinei, reconstituirea unei seri care ar putea foarte bine pune bazele unui al treilea film din seria The Hangover, am ajuns la concluzia că atunci fusese pierdut. Cu tot în el, mai puţin bani: buletin, permis, carnet de student, carduri, legitimaţii, cărţi de vizită, pene de chitară, poze cu gagica.
Când am descoperit că nu-l mai am, am refăcut traseul de cu o noapte înainte, întocmai ca-n The Hangover: găsit bon de casă pentru o cutie de Rafaelo, dedus că am fost la nonstop să schimb banii, că n-aveam de taxi. Bineînţeles că nu l-am găsit, de unde am dedus că l-am uitat în taxi. Problema e că nimeni nu mai ştia cu ce firmă de taxi am venit, aşa că am purces înspre a suna la toate firmele din Timişoara, doar-doar a raportat vreun coleg un portofel cu acte-n el. Nope. Read More »
November 23, 2011 – 16:45
Pentru că, după reorganizarea dormitorului, monitorul de 19″ s-a îndepărtat prea tare de pat şi mi-e lene să măresc subtitrările la DVD-uri, am comandat un monitor LED de 24″, ca un domn ce sunt.
Mâine, când ajunge, vreau să-l inaugurez cu stil. Adică vreau să mă uit la un film care să îi facă cinste. În HD, că doar nu l-am luat să mă uit cu el la YouTube. Ideea e în felul următor: lăsaţi-mi în comentarii sugestia voastră pentru cel mai frumos film din punct de vedere vizual, ca să fie primul pe care-l văd la monitorul ăsta. Sau mai multe, bineînţeles :)
Read More »
November 21, 2011 – 10:28
Ieri am avut o zi absolut încântătoare. M-am trezit mahmur, cu o durere de cap îngrijorătoare, pe la ora 12, după o noapte de folk greu (ştiţi voi, ca artiştii, cu vin şi ţuiculiţă).
Şi nu am făcut nimic.
Ne-am uitat la trei filme (eu chiar la patru) şi am mâncat pe fugă. Ne-am ridicat din pat doar pentru budă sau pentru a schimba filmul. Şi asta rar, că mi-am tras telecomandă la computer, ca să pot sta cocoţat în pat fără să fac absolut nimic. Read More »
November 16, 2011 – 18:10
Fără nici cea mai mică urmă de îndoială, cel mai câştigat din tot festivalul de folk de la Alba Iulia am ieşit chiar eu. Să vă explic.
Am revăzut oameni excepţionali. Minunaţi. Uimitori. Anume, pe “băieţii din Alba”: Andrei, George, Marius şi Liviu. Eu unul nu mă mai satur de oamenii ăştia, care ar face absolut orice pentru ce-au ei, acolo, în Alba Iulia. Au fost ca nişte furnicuţe, ne-au făcut toate voile şi poftele, ca şi cum ar fost festivalul lor. Şi n-a fost; ba mai mult, nici măcar n-au mai prins pişcoturi. Iar George, săracul, atât de obosit a fost într-una din zile, că de-abia a mai putut să plece acasă să se culce.
Apoi Read More »
November 15, 2011 – 17:11
Am început să povestesc cum a fost la Alba, însă n-am terminat. Am scris despre concurenţi, însă vreau să scriu musai atât despre artiştii care “s-au produs” pe scenă la finalul fiecărei dintre cele trei zile de festival, cât şi despre oamenii cu care am împărţit zilele astea. Acesta este despre muzică, şi a plecat de la postul acesta al Corinei. E mai mult un amalgam de gânduri, dar înţelegeţi voi.
Părinţii mei au ascultat folk şi rock de când mă ştiu. Dacă rock-ul era mai mult pe benzi de magnetofon, folk-ul încă e dosit, undeva prin casă, pe casete probabil de multă vreme demagnetizate şi viniluri prăfuite. Casete cu Poesis şi Pasărea Colibri, discuri cu Socaciu şi Şeicaru, mai apoi CD-uri cu Ducu Bertzi, Alifantis, nelipsitul Hruşcă şi alţi “dubioşi”. Poate de asta îmi place atât de mult azi muzica asta, sau poate de când îmi cânta mama muzica asta la chitară, acum mulţi ani. Dacă aş avea vreodată vreun lucru să i-l reproşez mamei mele, ar fi că nu-mi cântă atât de des pe cum mi-ar plăcea s-o aud.
În prima oră de muzică a clasei a cincea, profa de muzică ne-a dat temă de casă să învăţăm să cântăm două melodii la alegere, ca “preselecţie” pentru corul şcolii. Nu îmi amintesc acum raţionamentul alegerii melodiilor, însă pot doar să presupun că am cântat fix ce mi-a plăcut. Nu îmi amintesc una dintre melodii (ştiu doar că era ceva cântec vechi, românesc, pe care-l înregistrasem pe casetă de pe discurile bunicului meu), însă cealaltă era Cântec Şoptit. Că doar îmi plăcea. Read More »
November 14, 2011 – 10:28
Azi-noapte am făcut, între Alba Iulia şi Timişoara, 2 ore şi 25 de minute, cu tânărul Logănel care chiar în timpul acestui drum a împlinit frumoasa vârstă de 50.000 de kilometri. Vineri, la dus, am făcut 3 ore şi toată lumea s-a mirat. “Ai mers ca nebunu’”.
N-am mers tare. Nu îmi place să merg rapid, mai ales când sunt obosit. Îmi place, însă, să fiu eficient. Am urcat în maşină la 00:30? Am pornit, am ieşit din oraş şi am setat cruise control-ul la 110. Read More »
