La drum

Totul a început acum vreo 6 ani, prima oară când am fost cu cortul de capul meu, fără supraveghetori adulţi. Aveam 17 ani şi am fost la Băile Calacea, parcă. Nu mai ţin minte detalii, dar ştiu sigur că, din una în alta, am ajuns acolo cu un TIR ce transporta Fornetti. Tot la 17 ani am fost cu un Oltcit până la mare, în Deltă, la Bran şi înapoi. Era să luăm foc pe drum, cu tot cu maşină, dar n-am luat. Nu a fost cine ştie ce aventură, dar a deschis calea pentru altele, mai obositoare şi, la o adică, mai satisfăcătoare.
Continue reading »

M-am întors

Gata, am revenit, puţin mai repede decât mă aşteptam. E timpul să ne înveselim puţin:

Am prins-o în OMV Lipovei, şi sper din suflet să fie maşina unei firme cu acest nume.

Mi s-a părut simpatic, sună aşa, cumva moldoveneşte. E de la Muzeul de Locomotive din Reşiţa.

Urmează, sper, să vă povestesc puţin despre Reşiţa şi despre nişte aventuri de mai demult, de care mi-am amintit de curând, poate câteva muzici incredibil de frumoase şi un review la The Dark Knight, pe vineri sau sâmbătă. Ţineţi aproape.

Trist

Am tot încercat de ieri începând să scriu un post despre viaţă şi, mai ales, sfârşitul ei, dar nu mi-a ieşit, deşi mă macină multe gânduri pe tema asta. Postul acesta, “placeholder”, va fi ultimul pentru câteva zile, întrucât voi fi plecat din oraş din motive nefericite.

Ideea e că viaţa se termină neaşteptat şi dureros, atât pentru cel care pleacă, cât şi pentru cei care mai rămân puţin pe pământ să-i plângă pe cei plecaţi. Viaţa nu iartă, moartea e inevitabilă, cancerul e cea mai groaznică treabă ce ţi se poate întâmpla, doar că, aparent, oamenii buni, care nu merită, sunt cei care mor devreme. Şi nu e corect deloc. Iar bunica mea, plecată ieri dintre noi, ştie cel mai bine.

Bunico, sper că ai ajuns cu bine, oriunde ai fi acum. Mă bucur că am putut să te văd de Paşti, şi mă bucur nespus că ţi-am auzit vocea acum patru zile. Te iubim mult, şi eu, şi Tudor. Ne vom revedea, fără doar şi poate, peste nişte ani. Să-l săruţi şi pe bunicul, acum, că l-ai regăsit. Ai fost cea mai bună bunică.

De ce am început să iubesc IE7

Post tehnic, cu geek words.

Slujba mea, care presupune să codez cu plăcere HTML şi CSS, mă obligă să testez tot ce fac în toate browserele disponibile, ceea ce înseamnă că pe staţia de lucru am instalate Firefox 2 şi 3, Opera, Safari, Internet Explorer 6 şi 7. Folosesc ca browser implicit Fx3, deci codez să-mi iasă treburile bine în el, în primul rând, după care verific şi în restul. Codez conform standardelor W3C, deci în 100% din cazuri am rezultate identice în Firefox, Opera şi Safari. Problema intervine, însă, la Internet Explorer.
Continue reading »

Concluzionând, B’estfest 2008.

Acesta va fi probabil ultimul post legat de B’estfest, spre bucuria unora .

Aşadar, am ajuns înapoi în Timişoara ieri, la cea mai 1337 oră posibilă, anume 13:37 (update: greşesc, am ajuns după 14:30, la 13:37 fumam o ţigară în Lugoj. Irelevant, nerd joke-ul rămâne în picioare). Puţin obosit după 8 ore într-un tren ce ar fi fost mai potrivit ca autobuz, puţin copt după un weekend 100% natural şi profund mulţumit de experienţa B’estfest.
Continue reading »

Hop ş-aşa, pa, pa!

Şi-am întins-o. Ne citim săptămâna aviatoare.

Să fiţi cuminţi.

Underwear

Pulp - Underwear

Am bilet-o!

Gata, nu mai e loc de dat înapoi.

Scuze

Pentru downtime. Se întâmplă şi celor mai buni dintre noi.

Până una alta, am văzut Kung Fu Panda şi The Incredible Hulk, ceea ce vă doresc chiar şi vouă, merită.

Lunea sunt îndrăgostit

Serios, de la weekend mi se trage. De obicei lunea sunt rupt de somn, după weekend, deci până după-masa sunt rupt de foame. Ei, senzaţia asta de foame plus senzaţia de somn şi de căldură constantă îmi dau senzaţia aia de fluturi în stomac, senzaţie care se întâmplă când sunt îndrăgostit. Aşa sunt eu lunea. Îndrăgostit de oricine. La orice fată m-aş gândi, cu orice fată aş vorbi sau m-aş întâlni, dacă nu dorm puţin sunt convins că ea e jumătatea mea şi că vreau ca ea să fie nevasta mea căreia să-i fac doi plozi frumoşi şi deştepţi ca mine, sau cu sâni frumoşi ca ai ei (căci eu interacţionez doar cu fete cu sâni frumoşi, se ştie). Nu contează că e vânzătoarea de la Fornetti, pisi de pe trecerea de pietoni, o colegă de muncă, o colegă de facultă, o vecină, o fată cunoscută ieri sau una cunoscută acum 7 ani. Eu le iubesc, lunea, pe toate. Serios. Şi e frumos, uneori îmi dau chiar şi lacrimile de la atâta pasiune interioară.

Sau poate de la foame.

Cugetarea zilei

Când o să am un plod, dacă e fată, o să-i pun numele Ema. Şi când e tristă, o să-i zic “Nu mai plânge, Emo…”

Sziget vs. Stufstock

Sunt într-o dilemă: să mă duc la Sziget sau la Stufstock?

Pe la începutul anului dilema asta nu exista: planul meu era să mă duc la Sziget chiar şi mort, şi eventual la Stufstock, dacă-mi mai permite bugetul. Ei, acum lucrurile s-au schimbat puţin. Problema cea mai mare e că Szigetul se desfăşoară între 12 şi 18 august, iar Stufstock-ul între 14 şi 16 august. Deci ideea cu mersul la ambele pică din start. Apoi, line-up-ul de la Sziget nu mă coafează aşa tare anul ăsta. Aş putea trăi şi fără să văd R.E.M., iar pe Kaiser Chiefs îi văd la B’estFest. Rămâne, deci, să le pun pe cele două în balanţă şi să aştept sfaturi.

Aşadar, să începem cu Sziget-ul. Continue reading »

Zilele astea

Zilele astea am fost pe la StudentFest, chestie care m-a făcut să-mi amintesc de vremuri mult mai frumoase, dar din păcate trecute, din viaţa mea. Mi-am amintit de perioada când aveam 17-18 ani.

Când aveam 17 ani am eram artist. Am fost actor pentru câteva luni. Nu eram bun de nimic, dar nu conta. Am participat la două festivaluri, în Timişoara şi Bacău, şi am cunoscut câţiva oameni de prin ţară care mi-au rămas în suflet până în ziua de azi.

Apoi am cântat. Am zis-o şi o mai zic, a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, până acum. Eram on the top of the world, king of my castle. Aveam formaţie, cine mai era ca mine? Încă nu pot să uit primul concert, prima ieşire pe scenă. M-am căcat pe mine de emoţii. Eram un om mic într-o sală enormă, lumina reflectoarelor făcându-mă să par şi mai mic, iar strălucirea celor o mie de perechi de ochi aţintiţi spre mine, spre noi, mă băga în pământ. Tremuram tot. Îmi tremura glasul, aveam un nod în gât de nu mai puteam să scot nici un sunet şi transpiram ca un gras care cojeşte o portocală. Mi-a venit să plâng de teamă că n-o să pot cânta şi o să mă fac de cacao din prima. După care a început. Tobarul a bătut de patru ori din beţe, chitaristul a început să-şi ciupească instrumentul, basistul a intrat şi el. Mai urma să încep eu. Cu fiecare bătaie, cu fiecare notă, cu fiecare secundă ce trecea ştiam că urmează să dau tot ce pot. Iar când a venit momentul să cânt, am cântat. În momentul în care am deschis gura, vocea n-a mai aşteptat să gândesc nici măcar o fracţiune de secundă şi şi-a dat drumul. Şi pe măsură ce sunetele fugeau pe lângă noi, mă simţeam tot mai relaxat, tot mai moale, tot mai liber. După trei minute am simţit ce înseamnă fericirea. Mi-am dat seama de ce se zice că viaţa e frumoasă, chiar aşa, plină de căcat cum e ea. Jumătate de oră am cântat, nu mai mult. Am cântat coveruri şi două piese originale. Mai mult nu aveam. Nu a contat, am fost eu şi muzica mea. La sfârşit am fost aplaudaţi. S-a cerut bis. Probabil din politeţe, dar nici asta n-a contat. După o săptămână am avut alt concert, iar la acesta am avut un mic şoc. Au existat câteva persoane care venisera special pentru noi şi chiar ştiau refrenul uneia dintre melodiile proprii. M-am bucurat ca proasta la pulă, îţi dai seama. Eram o mică vedetă. Eram cineva. Făceam ceva. Creasem ceva, iar acel ceva ce a făcut pe altcineva să simtă. Cineva a înţeles ceva-ul meu. Cineva s-a regăsit în ceva-ul meu. Cineva îmi împărtăşea gândurile şi fluctuaţiile pulsului. Cineva iubea şi ura la fel ca mine.

După vreo doi ani, însă, s-a dus dracului. S-a dus fiecare pe alt drum şi am rămas gol. Am rămas ceea ce am fost de la bun început.

Un copil cu un vis.

Tell me why I don’t like mondays