Romanţă fără de speranţă
Să-mi fut vreo două, ‘n pula mea,
Ţi-am zis, mânca-mi-aş curu,
Ţi-am zis cam des, beli-mi-aş, da,
Că te iubesc, în pula mea.
Pam pam.
Un cititor ce se semnează Zamolxis a recitat şi înregistrat versurile, rezultatul fiind adevărată artă postmodernistă. Zamolxis, ai câştigat de la mine peste 9000 de interneţi cu ocazia asta. Să-i foloseşti sănătos.
De ascultat, deci:
Iar se aude de afară un anume fluier. Ceea ce înseamnă că în curând eu voi fi în pat, dar totuşi altundeva. Într-un vis. Pe care voi încerca în zadar să mi-l amintesc mâine. Foarte rar îmi amintesc ce visez, după ce mă trezesc. Sau dacă-mi amintesc, uit în următoarea oră, oricât de frumos sau interesant ar fi fost, oricât de prins aş fi fost de vis, oricât aş încerca să adorm iar după ce mă trezesc, doar pentru a continua visul.
Dar nu contează, zic eu. Pentru că nu astea-s cele mai frumoase vise.
Cele mai frumoase vise vin pe de-o parte intenţionat, pe de altă parte independent de voinţa mea, chiar înainte să adorm. Sunt continuarea acelui moment în care pun capul pe pernă şi gândesc. Indiferent la ce mă gândesc când mă întind, în câteva secunde gândurile mele zboară la ceva frumos.
Zboară la scenarii posibile şi imposibile, la super bani şi super puteri, la super maşini şi super case, la super filme şi la super jocuri. La idei ce teoretic sunt geniale, dar în practică sunt nişte copilării. La ce a fost, la ce este şi la ce va fi.
Zboară la locuri pe care le-am văzut şi la locuri cărora doar imaginaţia mea le-a dat viaţă. La locuri de care mi-e dor şi la locuri după care tânjesc. La lucruri de care mi-e dor şi la lucruri după care tânjesc. La oameni de care mi-e dor şi la oameni după care tânjesc.
Zboară la un cântec ştiut doar de mine, cântat doar de mine şi ascultat de un singur ascultător. Chitara se aude curat, eu cânt încet, aerul e umed, cald şi sărat, iar vântul îţi ciufuleşte părul. Îţi dai la o parte părul din ochi, fixându-mă în continuare cu privirea.
Zboară la tine. Zâmbeşti. Tot timpul zâmbeşti când închid ochii. Poate aşa m-ai obişnuit. Poate doar aşa te cunosc. Poate doar aşa vreau să te cunosc. Iar în gândul meu, tu nu zbori. Doar zâmbeşti.
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Neuronu revine iar, din nou şi încă o dată, cu România beată – Episodul 2. De această dată se întâmplă la festivalul Peninsula, locul perfect pentru a filma gagici bete. Vizionare plăcută, deci:
De ani de zile adorm spre dimineaţă. Uite, de exemplu acum, e ora 5 şi eu abia ce am ajuns acasă şi urmează să mă culc. Şi ascult. De aia îmi place mie noaptea, pentru că pot să ascult. Îmi place să aud unele chestii dimineaţa, înainte să adorm. Îmi place să aud marea. Cel mai mult. De-aş putea să aud marea în fiecare dimineaţă, înainte să adorm, aş putea muri oricând fericit. Ori la 24 de ani, ori la 99, nu contează. Problema e că nu se poate. Locuiesc, învăţ şi trăiesc la aproape 1000 de km depărtare de cea mai apropiată mare. What’s the next best thing?
Ea. O fată. Nu neapărat una anume, în acest moment. Ci cea care la momentul începerii somnului mă face să mă simt copil, gol, în braţele ei. Îmi place să adorm cu răsuflarea ei în ureche. Să mă înghesui în ea, cuprinzând-o cu mâinile, goi, şi să o pup pe ceafă. Pentru că e întoarsă cu spatele la mine. Aşa dormim mai bine noi, nu ne coim în pat prea mult şi nu ne deranjăm unul pe altul în timpul somnului. Şi mai mult, ne putem trezi tot îmbrăţişaţi, fără să fim amorţiţi. Dar de o vreme nu mai pot adormi nici aşa. Deşi am aproape tot ce-mi trebuie: un trup ce poate fi gol, două braţe ce tânjesc după alt trup, o inimă. Îmi lipseşte un singur element. O ea.
Care e, deci, resemnarea mea? Ce ascult eu în fiecare dimineaţă, înainte să adorm? Tramvaiele. Am depoul de tramvaie în spatele casei. Şi în fiecare dimineaţă, înainte de ora 5, aud acelaşi lucru. Linişte, urmată de un scârţâit metalic, semn că mamuţii din oţel sunt în mişcare. Apoi aud un fluier. În fiecare dimineaţă acelaşi fluier, de 16 ani încoace. Îmi place să cred că RATT-ul are un angajat special care să fluiere din fluier dimineaţa. Unul care a ajuns să fluiere din fluier din tată în fiu, e acolo cu cel puţin zece ani înainte să mă mut eu lângă depou, şi va rămâne aici multă vreme după ce eu mă voi fi mutat de aici. Iar când îi va veni vremea, Fluierătorul care fluieră din fluier îi va lăsa Fluierul din care fluieră fiului, apoi nepotului lui. Iar copiii mei, care vor petrece câteva nopţi în ceea ce va fi vechea mea cameră, cu bunicii lor, îl vor auzi. Pe el, pe Fluierător, cu Fluierul lui. Din care fluieră. Indiferent că e acelaşi Fluierător cu care am crescut eu sau un urmaş al lui, Fluierul va fi acelaşi. Şi va asculta şi el Fluierul, va adormi odată cu Fluierul, cu scârţâitul metalic al roţilor tramvaielor şi cu lumina întâmplătoare a scânteilor troleielor lor. Şi va creşte cu ele. Şi când va fi singur, beat, cu dor de mare şi de o ea, va strânge perna în braţe, va lăsa geamul întredeschis, rulourile semi-ridicate, va asculta Fluierul şi va adormi zâmbind.
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Pentru asta:
E de-a dreptul hipnotizant. Enjoy.
Şi acum mă scuzaţi, vă urez o noapte uşoară, eu mă duc să mă uit la marele Lebowski.
Cum poti sa apari intr-un bar, sa bei o bere, sa intinzi un laptop si sa spui: “uite, pune un post pe blogul meu” ?!
Da, am auzit ca tu esti “sirb.net” si ai o pagina cu un cal. Vreau sa il vad pe zoso facand asta.
In rest, mai dau o bere si poate te corup sa facem ceva secsi.
Cu drag,
Simona.
Prin martie am fost cu fratele în Taine, la o tequila. Pe la a opta, barmanul s-a uitat ciudat la noi şi ne-a întrebat: “ÎNCĂ una?”. La care i-am răspuns, cu jumătate de limbă, “Hai bă, o dată face frate-miu 18 ani…”. Bineînţeles, nu împlinea. De atunci e tradiţie: de fiecare dată când sunt cu fratele în oraş şi e rost de băutură, îi sărbătorim majoratul. Uneori, când suntem mulţi şi veseli, îi şi cântăm. Deşi nu e ziua lui.
Dar astăzi, fratele meu preferat, care este cel mai tare el, care este, împlineşte frumoasa vârstă de 18 primăveri, ocazie cu care îi doresc să fie veşnic mai tânăr ca mine, să fie aproape la fel de frumos ca mine şi să aibă, in continuare, aproape succesul pe care-l am eu la gagici. La mulţi ani, coiţe!
Şi pentru că nu există în lumea asta frate ca al meu, o manea pentru fratele:
Întrebarea e: ce draci mai sărbătorim de acum înainte?
Scuze, vin de la băută.
