Dacă aş fi scris titlul “adevărul zilei” ar fi fost la fel de corect.
Deci suntem la Startup Days. Unul dintre proiecte presupune bere. Testul curent: băutul acesteia cu pâlnie şi furtun. Normal, tot felul de glume cu “hai bă, suge acolo”, “înghite, bă, tot!” şi “tu scuipi sau înghiţi?”.
Ei, şi printre toate astea, Nebuloasa a spus cel mai adevărat adevăr dintre adevăruri: Read More
O mare vorbă românească zice că “dacă poţi sta întins pe jos fără să te ţii de nimic, nu eşti beat”. Astăzi vă voi spune povestea unui om beat după toate criteriile, inclusiv cel de mai sus.
E vorba de Amicul Gelu, personajul meu preferat. Eram la un revelion, pe la 16 ani, iar el dansa. Dar dansa cu patos, de rupea pământul. Ei, la un moment dat, ca un galant ce era, s-a gândit el să ia o fată la dans. Şi a luat-o, căci omului beat nu i te poţi împotrivi. Şi dă-i, şi danseaz-o, şi dă-i, şi învârte-o, până la un moment dat şi inevitabil, Amicul nostru ameţeşte. “Pic”, zice, după care se îndreaptă spre masă, să se prindă de dânsa. Alcoolul, însă, nu-l lasă să vadă exact care e treaba cu ea, aşa că, în loc să se prindă de masa masivă, se prinde de o tavă de prăjituri de pe aceasta, pe care, în cădere, le trage pe toate peste el.
Odată ajuns jos, se prinde bine de covoraşul de sub el, îl strânge la piept şi începe să urle, cu lacrimi în ochi:
- Vă rog, ţineţi-mă, că pic!
(altă poveste, tot cu Amicul Gelu, de la aceeaşi petrecere, în deplasare la Sebi)
Începem să citim aici, apoi aici. Gata? Bun.
Ei, poate-oi fi eu mai puţin citit, dar până la postul Groparului n-am văzut un singur post pe un blog ardelenesc care să atace altă zonă. Nici chiar pe un blog timişorean, deşi sunt conştient că în zona asta avem probleme foarte mari cu excesele de mândrie. Tot ce văd sunt posturi de “bă, bănăţenii ăia ne fac în fel şi chip, futu-le muma-n cur” şi “ardelenii sunt înceţi”. Iau partea Ardealului pentru că sunt pe jumate de-al lor.
Ei, voiam doar să zic că, în calitate de autentic bănăţean, jumate ardelean, cu bunică moldoveancă, stră(-stră?)bunic ungur, foarte iubitor de olteancă, doresc să-i transmit salutările mele sincere şi tradiţionalul vezi că vin la mare anu’ ăsta, dai o bere lui Sebi “Pulă Bogată” din Constanţa.
Cea mai spontană vacanţă am avut-o acum patru ani. Într-o zi de luni mă întorsesem dintr-o “excursie” cu părinţii în Croaţia. A doua zi m-am întâlnit cu Rob la o bere. “Bă, vineri începe Stufstock”, zic, “ce rău îmi pare că nu mergem”. “Păi de ce nu mergem”, mă întreabă. “Nu ştiu”, zic, “hai să mergem. Luăm mâine bilete de tren, plecăm mâine seară, ajungem joi, ne relaxăm, vineri ne dăm”. Şi duşi am fost.
În tren n-am dormit nici măcar un minut. Cât a fost noapte am stat afară din compartiment, să lăsăm cei doi copii, de 5 şi 6 ani, să doarmă liniştiţi, întinşi pe banchete. Când s-a făcut dimineaţă am intrat în compartiment, să tragem şi noi un pui de somn (aveam timp grămadă – pe atunci “acceleratul” Timişoara-Constanţa făcea vreo 16 ore). N-am putut, pentru că boracii au început să arunce cu jucării în noi. Fetiţa cu pluş, băiatul cu plastic. Nu l-am pocnit, pentru că sunt bine crescut, spre deosebire de bunicile lor. În fine, am ajuns chiori de somn.
Am instalat, joi, cortul pe malul mării, la vreo 5 metri de apă (aveam un cort fost roşu, actualmente roz, cu floricele, iar noi eram doi masculi cazaţi în el; au au). Soare puternic, nici măcar o urmă de val. Coafura rezistă. Am petrecut ziua terminând un litru de vodcă (era prima oară când mergeam la Vamă, aşa auzisem eu că se face, trebuie să mergi şi să bei vodcă, fiind jegos în acelaşi timp). Ne-am culcat târziu şi ne-am trezit devreme, din cauza căldurii. După o vreme a ajuns şi amicul Sebi “Pulă Bogată” De La Constanţa, iar împreună cu el am desfăcut o sticlă de absint. Din acea seară îmi amintesc doar fragmente, cum ar fi: eu, noaptea, la momeala goală, pe malul mării, săpând gropi în nisip de fiecare dată când îmi venea să decartez; eu la concert la Chilian, agăţând o grasă; eu, spre dimineaţă, încercând să conving o sătmăreancă mică şi bună (stil “titirez”) să vină cu mine în cort, să-i arăt răsăritul. Nu, n-a vrut. Am dormit 2 ore, căci pe la ora 9 cortul s-a transformat în saună.
Cortul roz
Buci
Cei trei crai
Începutul unei seri tulburi
?
La momeala goală
Vomă în nisip
Sâmbăta am petrecut-o chior de somn, aşteptând concertul Vama Veche de la Vama Veche. Şi Zdob şi Zdub. Am fost la concerte, iar pe la miezul nopţii am decis că 6 ore de somn în trei nopţi nu sunt de ajuns, aşa că m-am îndreptat încet spre în cort şi am tras pe dreapta. Am adormit pe la ora 2. Pe la ora 4, simt ud la picioare. Aud ploaia. Dă-o-n căcat, zic, am cort vechi şi picură în el.
Pe la ora 5, mă trezesc cu o lumină în ochi. Era jandarmeria. “Scoală, frate, că te ia apa!” zice jandarmul. Fac ochi, scot capul din cort şi văd cea mai groaznică furtună de la mare din câte am văzut eu vreodată. Valuri de doi metri, vânt puternic, cerul luminat de fulgere, coafuri care încă rezistau, nici măcar un cort din cele câteva sute care erau în jurul meu cu doar câteva ore înainte. În cort, baltă. Pluteau haine, conserve şi pahare de bere goale. TOT, absolut tot ud. L-am trezit şi pe Rob, care n-a putut fi deranjat de urgia de afară, am luat cortul de câte două colţuri şi l-am mutat cu totul mai departe de pericol.
Ei, acum ce e de făcut? Suntem uzi din cap până în picioare, e frig, nu mai avem nici măcar un ciorap uscat. Hai înapoi la Timişoara. Primul tren, peste vreo 9 ore. Hai pe plajă. Punem la uscat adidaşii şi câte o pereche de ciorapi şi aşteptăm să ne încălzim. E ora 9 deja, soare puternic, coafură încă rezistentă. Noi, de la somn şi apă, eram rupţi de frig. Tremuram ca nişte vibratoare umane. Pe la ora 10, decid să-mi bag picioarele şi să fac o baie în valuri, dacă tot urma să le lăsăm în spate. Baie care m-a încălzit, m-a învigorat şi m-a făcut să decid că nu vreau să plec încă în Timişoara. L-am pus şi pe Rob să facă o baie, timp în care am sunat-o pe amica Fritz din Bucureşti, să văd dacă ne ţine o noapte. “Nu pot, au venit ai mei în vizită şi nu mai am loc”. Ea era studentă venită din provincie. Mă resemnez şi îl anunţ pe Rob că mergem, totuşi, acasă.
După 20 de minute, însă, primesc un telefon de la aceeaşi Fritz: “Oviiiiiiiiii, i-am dat afară pe ai mei, urcaţi-vă în trenul de ora 12, vă aştept în gară!”. Am urcat, am petrecut câteva ore în cel mai înghesuit tren din câte am avut nenorocul să mă poarte, după care am ajuns. Şi am petrecut două zile frumoase, liniştite, în capitală. Dintre care una am dormit-o.
(acest articol participa la concursul organizat de arhiblog.ro si sponsorizat de Arsenal Park.)
Şi anume l-am hidratat pe Sebi, în sfârşit, cu cea mai opacă băutură răcoritoare carbogazoasă alcoolică locală, Timişoreana nefiltrată. Pentru că aici a fost destinaţia finală (bine, înainte de casă) a celor doi temerari ce-au parcurs Ardealul într-un Blog Tour pe ţoagle. Doi, adică Sebi şi tata-socru, Ovi. Celălalt Ovi mişto din blogosferă, adică 
Ei, ce am aflat aseară: am aflat că gaşca de bloggeri din Timişoara e cea mai mare şi mai prietenoasă din tot turneul pe două roţi. Iar după câteva beri am aflat primit confirmarea că e şi cea mai tare. Şi nici măcar n-am fost toţi*.
Am ajuns, cu chiu cu vai, pe la ora 13 (ora Ungariei) in Budapesta, dupa un ocol de 20 km facuti intr-o ora din pricina de accident, inainte de Szeged. A mai durat o ora jumate pana am intrat in cadrul festivalului, din mai multe motive (Rob avea bilet stricat, i-a trebuit altul, a fost inghesuiala, s-a stat mult la controlul bagajelor).
Eu am prins un moment bun, am prins cortul de interneti (anul trecut aveau Ubuntu, anul asta vad ca au Windows 7) liber, ca doar e ziua -1. A cantat ceva formatie maghiara de ska, a fost beton. Maine – concert de jazz de 10 ore. Pe doua scene.
Nu va obisnuiti prost, de maine ma indoiesc ca o sa va mai tin la curent, caci o sa fie cortul plin si o sa fie si concerte.
In fine, chestii serioase: bre astia care vin la Sziget miercuri: nu prea am telefon, cel putin nu acum. Poate am sa-mi iau un SIM unguresc, da’ nu promit nimic. Pana una alta, ramane batut in cuie: miercuri, 12 august, la ora 15 a Ungariei, voi fi cu Rob la HVG. Va vom astepta la nesfarsit, pana la 16:20, ca la jumate incepe Nouvelle Vague.
Nu am diacritice aici. Si am baut incetisor toata ziua. Va pup.
Vă voi povesti acum toată povestea cu Clujul. Care e de povestit. Inclusiv poveştile care au mai fost povestite o dată, ca să avem aici o anală în care să fie toată povestea cu Clujul, pe care vă v-oi povesti-o pentru că e de povestit. Vedeţi că e destul de lungă.
Aşadar, mie-mi place Clujul. L-aş vizita. Aş putea zice că e la mare competiţie cu Timişoara în top 1 al preferinţelor mele în materie de oraşe româneşti frumoase. Care-mi plac. Şi pe care le-aş habita, cum ar veni. În primul rând pentru că e frumos, mă. E frumos pentru că are verdeţuri (de care avem chiar şi noi în Timişoara), dar mai ales pentru că nu e plan. Adică dacă te uiţi în stânga-dreapta, dar şi puţin în sus, cam la vreo 25-30 de grade pe scara unghiurilor geometrice, vezi tot oraş, nu doar nimic. Dealuri, blocuri, cimitire, copaci, chestii. Chestie foarte importantă, e un peisaj care nu te plictiseşte şi face orăşelul să pară mai mare decât, să zicem, Timişoara. Deşi nu e, zice Wikipedia, deşi eu ştiam că e. În fine. Să vă mai povestesc ce mi-a plăcut.
Mi-a mai plăcut că are locuri de unde se poate vedea în toată splendoarea lui. Cum ar fi Feleacul şi Cetăţuia. Adică eu în Timişoara, dacă să presupunem prin absurd că vreau să duc vreo fată să-i arăt oraşul (gen), n-am unde s-o duc. Noi n-avem un loc înalt şi romantic din ăsta din care să se vadă noaptea luminile oraşului, iar fata să se înmoaie toată, iar eu să-i pot face chestii murdare în natură fără să deranjez pe nimeni, în afară eventual de alte cupluri care fac chestii murdare în proximitate. N-avem un loc unde să stai să cânţi la chitară şi bere în aer liber fără să-ţi aibă treaba poliţiştii comunitari chemaţi de vreun boşorog cu spirit civic. În fine, păţăşti.
Mi-a plăcut că, atunci când suni după un taxi, vine o maşină în două minute. Iar şoferul e veşnic vesel şi cu chef de vorbă. Şi mi-a plăcut că n-am avut parte de ţânţari.
Na bun, şi-acum, dacă tot am trecut de peisaje, să vă povestesc despre oamenii pe care i-am cunoscut acolo. Care majoritatea (sau toţi?) sunt (şi) bloggeri. Păzea, urmează paragrafe cu linkuri şi cu flatări. Aşadar:
Primul pe care l-am cunoscut a fost Andrei Crivăţ, băiatul acela de milioane care ne-a întâmpinat după orele 1 ale dimineţii şi şi-a preluat rolul de gazdă la câteva minute după aceea. Voiam musai să-l cunosc şi faţă-n faţă, că mi-a plăcut tare de tot pe interneţi. Întâmplarea a făcut să ne vadă până ce probabil s-a săturat de noi, săracul (ei na, sunt sigur că nu s-a săturat, dat fiind că mai ales eu sunt un simpatic), în momentul în care a acceptat să ne salveze de la dormit prin şanţuri, devenindu-ne mamă şi tată cât timp am fost în Cluj. Şi de la proverbiala ţâţă a dânsului supt-am noi Stroh îmbătător şi bere răcoritoare. Iar dacă bârlogul lui ne-a fost a doua casă, Irish & Music Pub-ul ne-a fost a treia. Acolo mi-am petrecut multe ore din săptâmâna asta şi acolo am uitat gustul apei. Andrei, după cum ziceam că zicea el însuşi despre însuşi el, e un om serios. Poate chiar prea serios. Plus că, să nu uităm, ne-a gătit ceva atât de bun, că m-am lins pe degete în repetate rânduri de-abia aştept să încerc să recreez acasă acelaşi lucru.
A doua zi am făcut cunoştinţă cu maestrul Adi Hădean, un bucătar prea modest pentru cât am lins farfuriile alea după ce am terminat tot din ele. Ne-a îmbiat cu o pizză făcută cu suflet, o salată ce i-a lăsat Nebuloasei gura apă, plus alte delicatesuri. În plus, am încercat (şi mi-au tare plăcut) uriaşele o’sandvişuri, o’haleală rapidă exclusivă crâşmei despre care vorbeam, pentru care zic eu că merită să calci pragul şi să cobori scările Pubului. De stat la troci cu omul în sine n-am stat la fel de mult ca şi cu, de exemplu, Andrei, dar cât am stat am ajuns la concluzia că-i fain tare. Şi are felul lui special în care te seceră cu privirea-i secerătoare, dar blândă.
Tot a doua zi l-am cunoscut pe Gabi, mai zis şi Psaico, care ne-a devenit ghid ad-hoc, sfătuitor într-ale celor necesare la un moment dat, iar mai apoi tovarăş de beri. Împreună cu Psaico au mai ciocnit cu noi, joi noapte, Ruben şi Marius, plus două domnişoare ale căror adrese de interneţi încă nu le-am aflat.
Apoi, după cum ziceam şi miercuri, l-am cunoscut şi pe Gropar, un om despre care am scris deja că mi-a plăcut şi el nevoie mare, din nou unul din oamenii pe care voiam musai să-i văd pe viu şi în direct şi cu care doream să beau nişte beri. Ei, le-am băut. Iar dacă miercuri scriam că încă nu ne-am băut minţile împreună, aflaţi că a venit şi seara. Vă propun un concurs de ghiceală: ghiciţi ce fel de băuturi se află în recipientele din poza următoare (indiciu: într-unul din ele nu-i pălincă).
Acelaşi Gropar, care e şi el un băiat cum alţii nu-s, sau cel puţin nu se vând en-gros, mi-a sugerat şi o glumă cu mine în rolul principal, care mi se pare foarte tare:
Unde mănâncă sirb.net cea mai bună pleskavica? În Ovi Sad.
Şi apoi, ultimul dar nu cel din urmă, e Mishu, un băiat artist clujan, pe care-l citesc şi ascult de o bună bucată de vreme în format digital, dar pe care nu avusesem ocazia să-l ascult live. Şi tare frumos e să-l asculţi live, mor fetele după el. Se zvoneşte că are nişte ochi irezistibili şi o voce pe măsură. Plus că dacă-i merg şi în general deştele cum îi merg pe chitară, nu văd niciun motiv pentru care nu s-ar înmuia orice mândră când el cântă. Zic şi eu. Pe mine nu m-a înmuiat, căci nu-s mândră (ci superb), dar când l-am văzut şi auzit cântând am zis doar “Ni mă la ăsta ce-şi dă!”. Care-i lucru mare.
Dacă ar fi, deci, să trag linie şi să fac un rezumat al săptămânii ăsteia, aş putea să zic că “am băut şi m-am distrat”, chestie care ar putea părea adevărată, pentru că în esenţă, aşa a fost. Doar că a fost mult mai mult de-atât. Între toate nebuniile, seriozităţile şi aroganţele ce le-am făcut săptămâna asta, am ajuns la o concluzie: ardelenii nu se mişcă încet, ca-n bancuri. Noi ne mişcam la fel de repede ca ei, şi ei ca noi. Doar că, aparent, aici timpul trece mai repede. Nici n-am simţit când au trecut zilele astea. M-oi mai duce. Pentru că se ştie: mie-mi plac clujenii. I-aş vizita.
Romanţă fără de speranţă
Să-mi fut vreo două, ‘n pula mea,
Ţi-am zis, mânca-mi-aş curu,
Ţi-am zis cam des, beli-mi-aş, da,
Că te iubesc, în pula mea.
Pam pam.
Un cititor ce se semnează Zamolxis a recitat şi înregistrat versurile, rezultatul fiind adevărată artă postmodernistă. Zamolxis, ai câştigat de la mine peste 9000 de interneţi cu ocazia asta. Să-i foloseşti sănătos.
De ascultat, deci:
