Meciul
Scuze, niţel beat de partea asta a calculatorului. Deci la meciul ăsta am ajuns la concluzia că:
1. “ca la revoluţie” e o expresie pizdoasă. Adică băi frate, în piaţa Unirii a fost “ca la revoluţie”
2. Bănel Nicoliţă e inconfundabil. Gen, e “ăla negru!
3. pnctul 3 îl aveam în minte înainte să beau 4 beri şi 2 teqile, deci probabil că o să îmi amintesc mâine sau nu
vă iubesc mai ales pe voi, fetelor
hai România!
Filed under Evenimente, La beţie | Comments (3)Săptămâna
Şi pentru că s-ar putea să nu mai bloghez aşa des de-acum încolo, să fac o scurtă recapitulare a vacanţei care tocmai stă să se termine.
Sâmbătă dimineaţă am fost să-i iau tatălui un N73, împotriva voinţei mele. Apoi ai mei au plecat spre Deva şi m-au lăsat singur cu căţelul. Am avut musafir domnişoară. Am avut musafir neaşteptat pe amicul. Am plecat să îl privesc pe Nea Iisus cum învie din catedrală, de la Rob de pe balcon (deasupra de Cinema Timiş). Rob a făcut pancartă cu “Go Jesus!”, doar că a făcut-o prea târziu. Am băut cu nişte oameni şi am făcut strictis beat pe ZZ Top. Există filmare, sper să nu existe şi pe YouTube.
Duminică am fost atât de mahmur încât am decis să lenevesc niţel şi să mă uit la filme proaste. După ce am terminat cu The Fast and The Furious, chiar în primele 10 minute din 2 Fast 2 Furious vine Rob să îi fac o cafea. A rezultat povestea cu ungurii, care se continuă cu servirea unei cafele într-o benzinărie şi servirea unui Double™ McRoyale™ Large™ Menu™ de la McDonald’s™-ul din Szeged™. A urmat o bericică la mine şi culcarea.
Luni am fost pe o terasă în Unirii, după care la Rob să-i mănânc ecleruţele, după care acasă.
Marţi am avut din nou musafir pe domnişoara, de data asta cu urechiuşe roz de iepuraş. Am făcut poze şi, în principiu, had a very fun time. Seara am încropit o serată culturală cu trupa din liceu (cât a mai rămas din ea), care s-a întins până dimineaţă devreme. Diminează devreme mi-a fost rău şi n-am putut să dorm, aşa că am terminat 2 Fast 2 Furious.
Miercuri m-a trezit Rob pe la 13 şi m-a anunţat că mergem iar la unguri, că i-a venit verişoara în vizită şi vrea să-i arate Europa. I-am explicat frumos să se ducă-n pula mea, după care am căzut de acord că vom merge joi. Restul zilei mi l-am petrecut în pat, mahmur, m-am uitat la The Fast And The Furious: Tokyo Drift şi la xXx, după care am făcut curăţenie după noaptea dinainte.
Joi m-a trezit ţiganul la 10, la 12 am ieşit din oraş şi ne-am îndreptat încetişor spre Szeged. Prima oprire a fost la Cora, doar că era închis. Aparent Rob se gândea că ungurii, fiind catolici, au 1 Mai cu două săptămâni mai devreme. Am fost apoi la Gringo’s Cantina, unde am mâncat o porţie enormă de Nacho Bella Grande care mi-au provocat nişte băşini de-mi venea să plâng (de mândrie). Pe la 19 am ajuns înapoi în Timişoara, pe la 20 au ajuns ai mei înapoi, pe la 21 am ajuns pe terasă în Unirii cu Rob, vară-sa, Alex şi cei doi amici, pe la 21:30 ne-am căcat pe noi de frig, că bătea un vânt şi picura. Pe la 22 şi ceva am ajuns în Irish Pub, să jucăm darts. Mi-am încuiat cheile în maşină, drept pentru care m-am plimbat niţel cu Renault-ul amicului. Am dormit ca un prunc.
Vineri, adicătelea azi, m-am trezit pe la 14, am lenevit până pe la 19, iar de la 20 am fost la Iron Man. Am fost la Rob să mănânc, a venit el încoace să-i dau primele trei Indiana Jones, că a auzit că altfel nu mai poate intra la mine pe blog, şi acum urmează să mă culc.
Sâmbătă (mâine) mă îndrept spre Reşiţa, de unde mă îndoiesc că voi mai bloga ceva (as if), că nu cred să am norocul lui Tudor şi să prind wireless de la vecini.
Duminică mă întorc şi mă culc.
De luni din nou la muncă, nu la întins mâna.
Filed under Bălării, Fun, General, La beţie, Personal | Comments (2)Deci, după cum ziceam
Am o viaţă plină. Am muncă, am şcoală, am ieşiri culturale de bere şi dans, mai o măslinuţă, mai o savarină, mai o şaormă, mai o domnişoară, mai un concert, mai o beţie mică, mai o plimbare. Există distracţie, există mulţumire de sine, există simţul responsabilităţii, există ideea de scopuri de viitor, există relaxare, există chiar şi puţin timp liber. Sunt fericit, deci.
Ce nu există, însă? Nu există jumătatea, cum ar veni. Fata aia care să mă complementeze şi complimenteze, care să îmi fie cel mai bun prieten şi în acelaşi timp cel mai bun amant, care să-mi fie aliat când mi-e rău şi duşman când mi-e bine, cu care să mă cert, căreia să-i cer iertare, care să mă bage în pizda mamii mele când sunt nesimţit cu ea, după care să mă bage între aşternuturi şi sa fuck me senseless.
Da, jumătatea asta a existat la un moment dat, dar s-a întâmplat să. Ar putea exista iar, dar întâmplarea face să nu se poată să. Va exista iar, sunt sigur, dar fată, hai mă odată, oricine ai fi*.
Până atunci, vă iubesc** pe toate care mi-aţi făcut până acum viaţa frumoasă şi după mi-a curs, cu mai mult sau mai puţin succes, mucu.
Şi vă urăsc pe toate pentru perfecţiunea vieţilor voastre imperfecte de care vă plângeţi atât.
_____________
*să nu fii foarte grasă.
**la figurat, e o figură de stil, o expresie, nu mai interpreta totul literal, frumoaso cu ochi negri.
Plm, deci
De ce puii mei apare în Feedburner şi în Google Reader un post care a fost făcut privat?
Cei care l-aţi căutat şi n-aţi găsit, n-a fost nimic interesant, îi arătam unui amic amator de WordPress cum se centrează o poză. De test, gen.
Poza era asta:
Aşa, că tot veni vorba: Amy Macdonald e the shit. E cea mai tare cântăreaţă pe care-am auzit-o în ultima vreme. E şi frumuşică, e şi tinerică, e şi scoţiancă. Are un accent delicios.
Am auzit-o la Guerrilla la un moment dat şi mi-a atras atenţia. Mi-am tras frumos albumul şi am rămas profund impresionat. Mă rog, am beut niţel, nu pot continua din moment ce nu pot scrie fraze mai lungi şi coerente, aşa că vă las cu Amy:
Continue reading »
Cătălin
Mii de scuze anticipat, am băut niţel.
Îl cheamă Cătălin. Noi îi zicem Cătă. Cătă e băiat simpatic. E băiat normal, simţit, iubitor, pasional.
***
Cătă a iubit o fată. Vreme îndelungată. Cătă putea să jure că ea e jumătatea lui. Putea să jure că e compatibilă cu el, din punct de vedere al gusturilor muzicale, al gusturilor cinematografice, din punct de vedere al ideologiilor, din punct de vedere sexual. A iubit-o. Ca pe ochii din cap. Şi-a făcut vise. Şi-a închipuit-o soţie. A văzut în ea o actriţă, jucând rolul mamei copiilor lui. Şi bunica nepoţilor lui. Şi partenera lui de mormânt, îmbrăcată într-un sacou din lemn de brad, la câţiva centimetri de el. Dar ea l-a iubit pe altul, şi nu pe Cătă, şi - după cum se întâmplă în orice relaţie în care ea nu-l mai iubeşte - s-au despărţit.
Cătă a fost trist. Cătă a fost deprimat, Cătă a fost emo. Cătă a dat în suicidal, dar n-a avut curajul să îşi ia venele pentru că - ştim cu toţii - Cătă e un pămpălău. Doar gura e de el.
Cătă a iubit-o în continuare. Ea l-a iubit sau nu, nimeni nu ştie. Ce ştie, însă, toată lumea e că nici nu l-a omorât, nici nu l-a lăsat să trăiască. I-a dat atâta libertate cât să vrea să îşi continue viaţa, dar l-a futut destul cât încă să vrea ca ea să fie parte din ea, viaţa.
***
Cătă a întâlnit o fată. Frumoasă, deşteaptă, copilăroasă, mult mai vulnerabilă şi mai tânără ca el. “Floare la ureche”, şi-a zis. A iubit-o. Ea l-a iubit. Cătă n-a vrut nimic mai mult. Cătă, deşi era conştient că putea, n-a căutat alinarea în mări nesfârşite şi inutile de pizdă. Nu voia. Nu avea nevoie. Nu tânjea. Toţi îi ziceam: “hai frate, hai în oraş, poate agăţi şi tu ceva”. Nu. Cătă ştia că ea-l aşteaptă. Şi mai mult de atât, el o aştepta. El voia să o vadă. Voia să o ia în braţe, voia să-i vadă ochii, voia să o supere, voia să o împace, voia să o sărute şi s-o iubească. Iar ea voia să fie iubită.
N-a iubit-o ca pe ea. “Imposibil”, îşi zicea. “Cum s-o iubesc ca pe ea?”. Adevărat, aş zice. N-a iubit-o ca pe ea. Dar era pe calea cea bună. Era îndrăgăstit de ea ca de nicicare alta. Se topea când o vedea. Avea un nod în gât când îi vorbea. Tremura când o atingea. Era pasibil de infarct când o săruta. Murea şi învia când o privea în ochi.
Dar n-a mers. Le-au stat în cale prea multe obstacole pe care nu le puteau depăşi. Copilării sau nu. Aşa că Cătălin deveni conştient de cacofonia în care e implicat, îşi luă bocceluţa şi plecă încetişor către nicăieri. Nu regretă nici un minut că a plecat. Regretă doar că s-a terminat fără să aibă o şansă să o iubească aşa cum a iubit-o pe ea. “Lasă”, zicea, “data viitoare”. Fata viitoare. “O voi iubi, o voi adora, va fi doamna mea. Prinţesa mea. La nevoie, chiar faraoanca mea. De acum, e vremea mea”.
O pulă.
Marea e mult mai adâncă decât credea el. E adâncă, murdară şi plină de rechini. Cândva ştia să se ferească de ei, şi la nevoie chiar să devină el un rechin. Acum nu. Acum nu se poate scălda fără să se zgârie la un picior într-un gând sau o amintire. Degeaba înoată, degeaba fuge. Gândurile nu au locaţie fixă. Gândurile te urmăresc oriunde ai fugi.
***
Present day.
Cătă şi-a făcut un hobby din scăldat. Înoată des, mult prea des, judecând după principiile lui de acum ceva vreme. Înoată des, mult şi prost. Se loveşte ba de câte un rechin, ba de câte un coral, ba de câte o metaforă de căcat.
Iar după ce înoată, ameţit fiind de valuri, îşi povesteşte păţaniile. Lumea îi ascultă poveştile. Lumea îi citeşte poveştile. Doar că poveştile lui sunt proaste, triste şi pretenţioase. Şi în plus, se termină cam în coadă de peşte.
Filed under Basme, La beţie | Comments (6)Clubbin’
Mii de scuze anticipat, am băut niţel.
În seara asta am fost în club. Anume D’Arc, în caz că eşti timişorean. Ei, D’Arc este, întâmplătror, un club care-mi place. Îmi place muzica, atmosfera şi locaţia în sine. Nu frecventez cluburi, discoteci şi alte alea, dar să mor de nu-mi place D’Arc. Dacă aş fi un clubber după definiţie, ăsta ar fi prima mea opţiune.
Am fost cu doi prieteni. Unul din ei a plecat după o oră (îl înţeleg, el e houser frate, şi pe lângă asta, îl şi aştepta gagica numa bine încălzită), iar celălalt a rezistat până la ora 3 jumate cu mine. “Nu-mi place muzica“, a zis de nenumărate ori în seara asta. Zic: “Cum pula mea să nu-ţi placă? Te cunosc de 12 ani, ştiu că-ţi place”. Zice “Da, dar acasă, asta nu e muzică de club. Nu e muzică de agăţat.”
Şi am priceput. Clubbing-ul e, carevasăzică, pentru ca să fuţi.
Zic: “Bine mă, parcă ziceai că dai de băut, că ieşim în oraş să ne simţim bine, că pula mea, e vineri seara şi tu nu vrei s-o arzi pe interneţi. Nu te simţi bine?”
Zice: “Nu, că pe muzica asta nu poţi dansa cu pizde, nu poţi agăţa, nu te poţi antrena pentru viitor etc.”
Păi bine, băi frate, aici e problema: eu mă simt bine, tu nu. De ce? Pentru că eu am venit aici să mă simt bine. Eu înţeleg prin asta aşa: dansez mult, beau puţin, fumez o ţigară când am nevoie de o pauză şi am grijă de mine. Nu-mi pasă cine e în jur, ce ar trebui să fac, cu cine ar fi normal să vorbesc, că am 22 de ani şi încă n-am futut peste 9000 de gagici. N-am nevoie de antrenament, mă descurc şi de futut, dacă-mi vine tare, mă descurc şi de prietenă dacă mă simt singur. Am avut partea mea de aventuri, o să mai am alte aventuri când o să înceapă criza specifică vârstei care va fi, am avut partea mea de succese, am avut partea mea de refuzuri, sau vorba aia, de “antrenament”. Ce satisfacţie ai, frate, când te refuză o urâtă? Sau când te acceptă? Ce pula mea înveţi? Şi-aşa nu fuţi nimic. Măcar de ai fute ceva, aş putea zice că ai un avantaj asupra mea. Dar tu nu, “Batman, Batman!”. “Mă antrenez“. Sau, “I-am luat număru, să mor io, dar nu o sun, că EU sunt premiul, nu ea“. Băi, de bine, de rău, eu am oricând pe cineva cu care să port o discuţie antrenantă, cu care să mă simt bine odată în oraş, cu care să mă uit la televizor pe U TV şi să fac mişto de Beyonce şi cu care să îmi satisfac pornirile animalice sexuale, în vagin, anus şi cavitate bucală. Indiferent că e sau “iară aia, frate?” sau că “e urâtă, dă-o-n căcat” (şi strugurii sunt ai dracului de acri, ştii cum e).
Da, eu sunt mulţumit cu viaţa mea. Mai mult decât mulţumit, sunt fericit. Sunt recunoscător pentru viaţa mea. Da, vreau mai mult. Dar nu mai mult în sensul golaş şi fără esenţă, shallow, pe care-l cauţi tu. Nu caut cantitate, caut calitate. Nu vreau să cunosc 10 fete într-o seară şi să le iau numărul de telefon. Vreau să cunosc una la trei luni şi să-i zic “ne vedem mâine”, după ce am discutat două ore la o cafea. Nu neg, nu mi-ar displace ideea să am aventuri de o noapte, de o zi sau de o oră. Mi-a plăcut dintotdeauna treaba asta. Dar nu îmi voi face un ţel din asta. Nu îmi voi dedica energia şi buna dispoziţie încercând să dansez cu cât mai multă lume sau cât mai multe gagici pe seară. Nu mă voi băga în treburile celorlalţi, doar ca să simt că “tot clubul era al nostru, coaie!“, nu voi dansa cu alţii doar pentru că ei se simt bine şi trebuie să arăt şi eu că pot, trebuie să mă vadă toată lumea că lumea e a mea şi mă distrez, sau pentru că e mişto să te întorci într-o parte şi toată lumea să te salute. Da, creşte pipota în tine când te întreabă lumea de sănătate, corect. Ştiu şi eu, din anii ăia doi de când cântam. Era la fel, doar că lumea care interacţiona cu mine nu era tot timpul beată. Şi la ce bun? Cu ce te ajută?
“Dar cum o să ai fata pe care ţi-o doreşti, aia de care chiar o să-ţi placă la un moment dat, cu care vrei să-ţi petreci multă vreme, dacă nu exersezi?“. Ei, uite că o am pe fata aceea. Şi chiar dacă n-aş avea-o, crede-mă că nu mă văd îndrăgostindu-mă într-un beci, cu o lumină obscură pe faţă şi başi prea puternici în organe.
Dar îţi respect alegerea, îţi respect părerea şi mă voi sacrifica, la nevoie, pentru dreptul tău de a o avea. Doar nu încerca să mă convingi şi pe mine să îţi preiau obiceiurile şi stilul de viaţă. Ţine minte: fericirea e artificială, iar Moş Crăciun, Dumnezeu şi Gigel nu există.
Filed under Bălării, La beţie, Personal | Comment (1)
