Orice om normal, cu scaun la cap şi cu dorinţa de a mai trăi şi a doua zi ştie că maşina şi alcoolul nu sunt un mix bun. Pentru restul există campanii menite să îi oprească să conducă băuţi. Unele sunt cea, altele hăis, unele sunt mai proaste, altele mai bune (era parcă şi una românească, cu fetele bete şi cu dricul).
Cea pe care o veţi vedea în clipele următoare este, însă, de departe cea mai bună pe care am văzut-o până acum: Read More
Prietenii noştri de la YouClubVideo se pregătesc să sărbătorească doi ani de când şi-au lansat în eter site-ul, lucru ce va fi sărbătorit cu mare fast.
Sâmbătă, 16 aprilie, în No Name Timişoara, se întâmplă un mega-eveniment de muzică electronică (aşa cum le şade bine băieţilor de la YCV, care anul trecut au pus pe picioare şi JEMF, festival care se va repeta şi anul acesta), la care capul de afiş e însuşi Solomun (despre care am auzit cum că ar fi tare mişto).
Printre partenerii evenimentului se numără atât Şmen, cât şi comunitatea bloggerilor timişoreni, TM99Blog, lucru de care sunt mândru şi care mă bucură foarte tare :)
Există momente în viaţă în care trebuie să iei decizii. Momente în care trebuie să alegi cea mai bună unealtă pentru a duce la bun sfârşit o anume acţiune. De exemplu, te întrebi ce fel de computer îţi trebuie ca să te joci Crysis, iei o decizie şi îl cumperi. Poţi fi mulţumit sau nu, însă există posibilitatea să zici “da dom’le, ăsta e cel mai bun computer pe care îl puteam cumpăra pe care să mă joc Crysis”. La fel cu aproape orice: telefoane, pâine, post de radio, iarbă, gagici, vin, hârtie de imprimantă, câine etc – există posibilitatea să zici “da, asta e cea mai bună [...] pe care o puteam alege” sau “nu, asta nu e cea mai bună [...] pe care o puteam alege”. Logic.
Nu văd, însă, cum ar putea cineva, oricine, ajunge la concluzia că “da, asta e cea mai bună maşină pe care o puteam alege pentru a căra lemne”, când vine vorba de cea de mai jos: Read More
Tot la două-trei zile văd pe Twitter sau Facebook câte un alt om care înjură, mai mult sau mai puţin plastic, furnizorii de servicii de comunicare. Ba că Orange e aşa, ba că Vodafone face alta, ba mai unul care face mişto de Cosmote, altul care se duce la OPC să reclame UPC, ba că LOLDIGI, fiecare obiectează cum ştie el mai bine. Sau ea. Nu zic că nu o fi pe bună dreptate, pentru că nu o dată am avut şi eu parte de demonii mei în relaţia cu diferiţi furnizori de servicii.
Dar acum, în preajma sărbătorilor în care cu toţii – nu-i aşa? – suntem nişte oameni mai buni, mai drepţi, mai săraci dar cinstiţi, vin eu şi vă întreb: este vreunul printre voi care să fie chiar mulţumit (poate chiar şi fericit!) de furnizorul lui de servicii de telefonie/internet? Dacă da, de care şi, mai ales, de ce? Comentaţi comentarii.
Guest post de Corina
Nu cred că e cineva care să nu fi observat amploarea pe care a luat-o subiectul Adrian Păunescu în ultima perioadă. Şi e firesc să fie aşa. Numai că anumite opinii, cu toată libertatea de exprimare de care se bucură purtătorii lor, m-au şocat.
Cum să doreşti moartea unui om? Cum să îţi exprimi bucuria şi fericirea pe care ţi le-a oferit, îmbolnăvindu-se? Cum să vrei să vezi nişte copii orfani şi o femeie văduvă doar pentru că un bărbat a avut o anumită orientare politică? Cum să uiţi de umanul dintr-un om, dincolo de ce a fost el ca persoană publică?
Serios că nu pot pricepe o asemenea atitudine. Suntem oameni, înainte de a fi orice. Creştini sau nu, şcoliţi sau nu, unici sau mai puţini, aparţinem aceleiaşi specii. Asta ar presupune măcar puţină raţiune, sensibilitate şi empatie din partea fiecăruia dintre noi.
Voi, ăştia de sunteţi viteji şi puneţi principiile unei democraţii utopice mai presus de viaţa unui om, v-aţi gândit vreodată cum ar fi dacă aţi fi copilul lui Adrian Păunescu şi din link în link aţi fi citit articolul la care am făcut trimitere? Sau cum se simt urmaşii soţilor Ceauşescu când îşi văd părinţii executaţi în fiecare an, în preajma Crăciunului? Şi când aud cum unii sărbătoresc moartea celor ce le-au dat viaţă?
Hai să fim oameni, să ne lepădăm de haine, şi de funcţii, şi de nume şi să ne respectăm înainte de toate. Că serios că lipsa de respect, meschinăriile şi derâderea asta nesfârşită sunt mai grave decât comunismul şi sfidează natura umană mai rău decât orice vers l-ar fi închinat Adrian Păunescu lui Ceauşescu.
(Articol-musafir scris de Corina, că tot e vorba de ospitalitate)
La început au fost pâinea şi sarea. Pentru că românul s-a născut gazdă. Şi mai ales musafir. Şi nu o zic cu reproş. Ne place de murim să mergem de-a vizita la neamuri şi prieteni, să vedem care ce şi-a mai făcut prin casă şi să ne povestim viaţa în faţa unui pahar de vin. Şi la fel de mult ne place să facem pe gazdele şi să ne primim musafirii cu ştaif, fie că este vorba de mătuşa din străinătate sau de Tanti Agripina de la parter, care vine la o cafea făcută oldschool, cu zaţ în care să îţi citeşti viitorul. Cel puţin aşa era la mine în familie.
Cred că e în gena noastră să primim cu drag orice om ne calcă pragul casei. Şi dacă venea nenea de la cablu să vadă de ce ni se vedea PRO TV-ul cu purici, după ce-şi făcea treaba, ai mei tot îl aşezau la masă ca pe unul de-al casei şi-i puneau cel puţin un pahar cu ţuică în faţă. Şi depănau amintiri. Şi îşi găseau cunoştinţe comune. Şi uite aşa aflau că bunicul lui a lucrat în minerit cu al meu. Şi că şi al mic al lui a plâns că nu a luat premiul I anul ăsta. Şi se minunau de cât de mică e lumea. Şi nimic nu părea mai firesc decât discuţia din bucătăria noastră cu cel care în urmă cu câteva minute era un simplu străin.
Nu ştiu dacă este spiritul balcanic sau vremurile grele care ne-au încercat pe toţi şi solidaritatea născută din conştientizarea unui duşman comun, dar la noi primirea musafirilor nu este niciodată o obligaţie. Este un ritual: mama găteşte ce ştie mai bine, tata scoate artileria grea în materie de licori magice, iar noi ne luăm pe noi hainele bune şi vorbim frumos. Dacă trebuie să rămână peste noapte, oaspeţii primesc întotdeauna cele mai spaţioase camere şi cele mai frumoase aşternuturi. Nu din respect, nici din orgoliu, ci dintr-un simţ comun care s-a transmis din generaţie în generaţie. Căci Aşa se cade, după cum ar spune bunica mea.
