Când am văzut că Piticu a acordat titlul de “cea mai cretină” aplicaţiei Talking Tom Cat am mustăcit, am instalat aplicaţia, am râs, după care m-am făcut om serios şi mi-am zis: “bă, da’ e chiar amuzantă, însă nu e cretină. Mă rog, o fi, da’ nu e cea mai cretină. Eu am cel puţin trei aplicaţii şi mai cretine instalate în momentul ăsta”. Şi chiar am. Să începem cu locul trei, adică… Read More
(post pornit de la schimbarea mea)
Să-ţi fie ruşine, nota doi, stai jos. Suntem în 2010.
În condiţiile în care telefoanele deştepte se vând ca pâinea caldă, nu văd niciun motiv pentru care orice proprietar de blog (pe domeniu propriu, cel puţin) să nu aibă şi o versiune mobilă. Mai mult decât atât, nu concep ca un blogger mare, important, cunoscut şi citit, declarat (de el însuşi sau nu) expert în social media, social networking şi social orice, să nu aibă versiune mobilă la blog. Da, şi la tine mă uit urât, Piticule.
Care sunt motivele pentru care orice blogger ar trebui să aibă o versiune mobilă a blogului? Read More
Cei care mă urmăresc pe Twitter şi pe Facebook ştiu: de vineri am telefon cu Android. Propriu şi personal.
Am aflat de el de pe şmen chiar în ziua apariţiei, am luat în aceeaşi zi decizia să-l cumpăr, iar peste două zile deja îl atingeam tandru, cum numai eu ştiu să fac cu degetele. Tind să cred că am fost al doilea blogger din ţară posesor de FocSălbatic (primul fiind Veve).
Telefonul e o piatră de hotar. În primul rând în lumea mea, fiind primul meu telefon bazat pe Android (după ce mai bine de doi ani de zile am salivat după unul), în al doilea rând în lumea Android. Pentru că e primul telefon Android budget cu adevărat bun. Eu am dat pe el 250 lei, cu abonament. Asta e, sunt student. Dar la preţul ăsta e telefonul perfect.
Lumea îl numeşte “Desire Mini”, “copilul lui Desire cu Nexus One”, şi alte din astea. Şi adevărul e că… Read More
Acum două săptămâni am câştigat concursul Toshiba de la zoso, acum o săptămână am primit-o, iar de atunci am tot încercat-o.
Păreri, după o săptămână de utilizare:
Câteva clipuri şi poze trase cu ea: Read More
Salut cu bucurie apariţia iPad-ului sub forma-i finală, din următoarele motive:
Mulţumesc, Apple!
La jocuri, “god mode” se cheamă atunci când nimeni nu te poate omorî, oricât de mult te-ar împuşca/lovi. Atunci când, printr-un cheat, devii “tata lor”. Ei, are şi Windows 7 un “Tata Lor Mode”:
Rezultatul e o iconiţă care arată aşa:
Dublu clic pe ea şi te lasă să faci cam tot ce e setare avansată în Windows 7, dintr-un singur loc.
Tocmai ce-am aflat cu bucurie despre concursul lui Manafu, cu premiu un GPS Mio. Ca să fie treaba ca la carte, menţionez oficial că postul acesta este înscris în concursul Mio S505.
Ei, ziceam că am aflat cu bucurie, să vă explic şi de ce. Pentru că tema concursului e, în mare, “funcţii ideale pentru un GPS al viitorului”. Coincidenţa face că acum nu multă vreme discutam cu un amic exact pe baza acestei teme (eram în maşină, la drum lung, obosiţi, cu un GPS prost în geam) şi ajunsesem la concluzia că “ar fi fain să”, după cum voi enumera mai jos.
Aşadar, GPS-ul viitorului:
Ca să fie participarea mea la concurs completă, răspunsul la întrebarea “De ce iti doresti noul GPS Mio S505?” e: pentru că altul n-am, pentru că stau foarte prost la capitolul “orientare în spaţiu”, pentru că din specificaţiile de pe pagina aparatului pare unul bun şi pentru că ştiu că GPS-urile Mio sunt scule bune.
Baftă mie 
Apple a lansat azi un mouse nou, cu multitouch. Costă 69 de dolari.
Eu voiam, însă, să mă laud: toată funcţionalitatea mausului respectiv, plus încă nişte funcţii (pinch zoom, rotire cu două degete, navigare cu trei degete, tot) le am eu la Eee-ul meu. Cu hardware-ul din fabrică.
La distanţa asta am fost de a câştiga o imprimantă wireless HP la concursul de la Daily Cotcodac. Ca să nu existe vorbe cum că n-aş fi rumân verde, da, declar că a fost blat, din simplul motiv că eu am fost bun şi restul nu. Un premiu tot am luat, însă, anume nişte hârtie foto (pe care o voi folosi pentru a-mi tipări nişte nuduri cu mine însumi), plus un set de sincere felicitări de două persoane. Mulţumesc din suflet. Promit ca următoarea imprimantă să fie a mea.
Iar acum, pentru deliciul domniilor voastre, povestea total adevărată (şi chiar bazată pe fapte reale) cu care am participat şi am pierdut (căci se ştie, second place is the first loser) concursul:
Preambul: aveam vreo 17 ani. Computerul era în camera alor mei (ca nu cumva să-mi pierd eu nopţile jucând cine ştie ce porcărie de joc în loc să-mi fac temele), iar cablurile erau grămadă: alimentările de la PC şi monitor, alimentatorul de la boxe, cablul de la telefonul de pe masă, cablurile de la imprimantă, reţeaua, o veioză, prelungitoare USB şi probabil şi ceva încărcătoare de telefon mobil. Câinele meu, tânăr fiind, găsea în claia aia de cabluri distracţie maximă, rozându-le ca nebunul. Până când s-a curentat puţin rozând alimentatorul de la boxe şi s-a calmat.
Ei, eu aveam o prietenă la care mă duceam zilnic pentru a întreţine o relaţie. Aveam, totodată, şi o oră de întors acasă (teme, şcoală, mă rog). Într-o zi, însă, familionul meu a plecat la părinţii mamei, la Reşiţa, iar eu am profitat la maxim, rămânând la prietena mea mult după ora la care trebuia să plec (mă rog, vreo jumătate de oră peste, că avea şi ea teme, şcoală, alea). La ora 23 a început să-mi sune mobilul. Era mama. Ştiam că sunase în prealabil şi pe fix, să verifice dacă sunt acasă, aşa că am preferat să nu răspund şi s-o întind repejor spre casă. “Repejorul” ăsta a însemnat încă o oră, dat fiind că nu mai circulau troleibuzele şi eu n-aveam bani de taxi, dar am ajuns puţin după miezul nopţii, ignorând tot drumul telefonul care suna din două în două minute. Tot ce aveam în minte era nevoia de a dezvolta un plan de bătaie, o minciună plauzibilă. Deja nu mai era cearta “de întârziere” în joc, ci aia de “de ce n-ai răspuns timp de o oră jumate, m-am îngrijorat, las’ că vezi tu mâine”. Am ajuns acasă, am stat puţin cât să-mi trag respiraţia şi am răspuns la mobil.
Printre urlete, s-a ajuns la întrebarea “de ce n-ai răspuns?” “Păi ştii, mamă, mi-am lăsat mobilul în geacă, în hol, iar eu mă joc pe comp, e sonorul tare.” “Păi şi pe fix?” “…n-a sunat” “Cum dracu să nu sune? Mă minţi ca pe prost!” “Stai să văd” (bine, în momentul ăsta eu eram deja lângă fix şi aveam o idee despre planul de bătaie). “L-a ros Axi, mamă, nu mai sună. Serios, uite, sună-mă pe fix. E, vezi că nu sună? Da, ştiu că în centrală sună, doar că nu mai sună aparatul. Nu ştiu, nu e ros de tot, ci doar molfăit puţin. Da mamă, îl cert, cum să nu.”
În momentul ăsta aveam o nouă problemă: scăpasem de ceartă, eu, copil cuminte, doar că firul telefonului nu avea nimic. Nu puteam să-l tai, că se vedea că nu e ros. Am încercat să dau cu untură pe cablu, să-l miroase câinele şi să-l roadă, dar n-a vrut, fusese pocnit de prea multe ori pentru mâncat de cabluri. Aşa că ultima opţiune a rămas să-l rod eu.
Eu m-am curentat puţin la dinţi (e groaznic), câinele meu a primit a doua zi o “mustrare verbală”, dar toate acestea au fost preţul plătit pentru redobândirea încrederii părinţilor mei în plodul lor drept, cinstit şi responsabil, care la ora 22 era deja acasă, săracul.
“Puteai să mai stai la ea, nu-ţi ziceam nimic…”
Acum, serios vorbind, felicitări maxime câştigătoarei şi celuilalt finalist, plus multe mulţumiri şi aprecieri băieţilor de la Daily Cotcodac. M-a bucurat foarte mult să mă văd în finală.
