Ovidiu Sîrb

Category Archives: Cugetări

Binecuvântăm, da’ în incintă?

Am înţeles cum că Papa a binecuvântat Facebook-ul. Mare greşeală, părerea mea, la ce blăstămăţii se întâmplă pe-acolo, dar în fine, orice i-ar pluti lui barca.

Întrebarea mea este: dacă acum Facebook-ul e binecuvântat, înseamnă că sunt automat umplute de har divin şi paginile din interiorul reţelei? Nu de alta, dar sunt sigur că există mii de pagini/activităţi/cărţi care contravin celor 10 porunci – de exemplu, există pagini pentru sau despre droguri, viol, sex, preacurvie, Tolkien sau Inna.

P.S. Papa e catolic – ortodocşii/evreii/musulmanii ce poziţie trebuie să ia acum faţă de Facebook?
P.P.S. Dacă ar binecuvânta şi blogurile, s-ar chema că face o blogoslovire?

Cugetare de week-end

Ieşind mai devreme din bloc, mă intersectez cu un vecin. “Bună ziua”, zic. Andrei, prezent şi el la schimbul de replici, îmi zice – mai în glumă, mai în serios – că nu pricepe de ce i-am dat bună ziua aşa, formal, că el fusese informat că noi, timişorenii, suntem nişte lejeri, ne vorbim doar la pertu şi ne salutăm doar cu “ceau”.

Bineînţeles că, după ce mi-a atras atenţia, m-am gândit io mai bine, mi-au trecut prin faţa ochilor zeci de feţe cu care avusesem contact verbal în ultima vreme şi, da, nu ţin minte niciuna care să mi se fi adresat altfel decât cu “ceau”. Chiar şi nenea de la flori, de azi, căruia eu i-am dat tot bună ziua, primind înapoi tot un “ceauceaaaau”.

Şi am mai cugetat-o puţin, gândindu-mă că – logic – răspunsul se află undeva în mine. Şi, fără îndoială, l-am găsit repejor: Read More »

În anii ’80, oamenii erau mai creduli

Dovada poate fi găsită foarte uşor în filme. Filmele din anii ’80 începeau, pur şi simplu, fără o oră de back-story, de “începuturi”. Fără să trebuiască să explice “de ce”, ajungea un simplu “ce”. Indiana Jones era din prima secundă a filmului arheologul minune, care putea omorî oameni dacă voia, însă cu frică de şerpi. Afli toate astea în primele 5 minute, fără exagerare. În primul Tron, Flynn crease deja progrămelul, îl infiltrase în MCP şi era acolo, în miezul acţiunii; nu conta de ce exista mega-computerul ăla sau care e istoria lui, tot ce conta era premisa de la care pleca filmul. Vânătorii de Fantome nu au avut 40 de minute de cadre explicative, ci ei existau, pur şi simplu. Fantomele, la fel – fără legende care să le explice originile. Fără răscoliri interioare, fără conflicte, fără nimic.

În anii 2000, Read More »

L-am primit şi eu

Din când în când mai primesc “mass-uri” pe Yahoo Messenger. E o chestie cu care am ajuns să mă obişnuiesc, cu care deja m-am împăcat, o chestie pe care am ajuns să o controlez, în mare parte, renunţând la contactele care şi-au făcut un hobby din a trimite mesaje în masă.

Din rarele mass-uri pe care le primesc, însă, o parte destul de mare se termină cu o variaţie a următoarei fraze:

l-am primit si eu, daca doriti sa dati mai departe…

Şi nu înţeleg care e rostul, exact, al acesteia. Am câteva variante, însă nu ştiu exact în ce direcţie să mă duc.

Ar fi varianta scuzei. Însăşi prezenţa acestor cuvinte într-un mesaj în masă arată că cel care a trimis mesajul e conştient că lumea e, în general, deranjată de astfel de mesaje, dar că nu-i prea pasă. “Da, ştiu că nu-ţi plac mass-urile, însă şi eu, la rândul meu, l-am primit ca mass, deci sunt în aceeaşi oală cu tine, ergo nu ar trebui să simt pic de vinovăţie pentru că am fost deranjant/ă”.

Ar fi varianta cu capra vecinului. “Da, ştiu că nu-ţi plac mass-urile, însă nici mie nu-mi plac. Eu am fost deranjat/ă de mass-ul ăsta, acum e rândul tău.”

Ar fi a treia variantă, anume tentativa de persuasiune. “Poate dacă scriu aici că şi eu am primit mass-ul ăsta, îl vei da mai departe, iar micul Johnny îşi va putea primi cei 5 cenţi per mesaj donaţi de Bill Gates sau Yahoo nu se va mai închide într-o lună.”

What say you, vizitatorii mei?

Ştii că eşti tânăr când…

…cauţi discografia completă a formaţiei tale preferate, iar aceasta are sub 200Mb.

Iar titlul de “cea mai ironică sărbătoare” merge la…

…evident, Ziua Morţilor. Pentru că e singura “zi” a cuiva în care sărbătoriţii nu pot chefui cu invitaţii.

Şpriţ!

Sunt sigur că, dacă ar fi ceva care să schimbe viaţa românilor cu adevărat, acel lucru ar fi şpriţul. Serios, citiţi doar cuvântul ăsta cu voce tare: şpriţ. Parcă ziua vă e mai bună deja. Şi nu e nici ora 12.

Am tot gândit-o în ultimele zile, am tot zis-o, acum o şi scriu: România are nevoie de o campanie masivă de familiarizare a tineretului cu şpriţul. Tânărul român trebuie să înveţe să iubească, să respecte şi să nu se teamă de şpriţ. Trebuie să înveţe că nu e nimic greşit în a-l bea, că nu strică vinul dacă-l îndoieşte cu sifon şi că nu e nicio ruşine în a bea şpriţ. Read More »

De ce e uneori mişto să scrii fără diacritice

Pentru că a scrie chestii de genul “CUMPARA-TI ALBUMUL” devine, tehnic, acceptabil.

(găsită la Paraziţii pe clip)

Acum câţiva ani

Pe vremea mea, cea mai bună scuză pentru a chema o gagică la tine acasă în scopuri umede era “hai să vedem un film”. Şi mergea. Ştiţi de ce? Din cauza vitezei la net. Când te întreba gagica, odată ajunsă la tine, “na, unde-i filmu’?”, puteai să-i răspunzi lejer că “acum se ia, hai să bem un vin”, pentru că era adevărat. Se tot lua. Se lua în timp ce vă savuraţi vinul, se lua şi în timp ce îl vărsai pe pat şi pe bluza ei, se lua şi în timp ce i-o dădeai jos “ca s-o spălăm repede, că pătează”, se lua în timp ce ea se mai lăsa încă 5 minute convinsă să rămână fără chiloţi, se lua şi după, când tu fumai ţigara şi ea îşi făcea procese de conştiinţă.

Astăzi, însă, gândesc că e mai greu pentru băieţii tineri. Un film “se ia” într-un minut. Aşa că ori ştii sigur că fata vrea, ori cauţi HD-ul de cei mai mulţi “giga”, să ai măcar vreo 20 de minute răgaz s-o convingi. Că dacă într-un minut ai şi convins-o, dar ai şi terminat treaba, aveţi amândoi o problemă.

Problema cu îngheţata

Prefaţă: oare e OK dacă unei vânzătoare de îngheţată îi zic “damă de cupă”?

Întotdeauna am să iubesc maşinile stradale de îngheţată cu manetă. Alea din care curge îngheţată în cornet, iar îngheţătăreasa roteşte cornetul ca să se facă un colăcel frumos. Pentru că mă scapă de una dintre cele mai dificile alegeri din viaţa mea: aroma îngheţatei. Maşinile astea au două arome: vanilie şi ciocolată. Mai sunt şi cele mai şmechere, cu două extra arome, de fructe, dar alea sunt rare. Alegerea e doar între vanilie şi ciocolată. E singura alegere care trebuie făcută. Alb sau negru. Bun sau rău. Rai sau iad. Există şi calea de mijloc, cu ambele, da’ aia e pentru panseluţe.

Cu îngheţata la cupă, însă, e cu totul altă problemă. Nu am niciodată o aromă preferată. Ştiu doar că n-aş vrea ceva cu gust de pepene, morcov sau peşte. Asta mă lasă cu vreo 20 de opţiuni. Pentru că, nu-i aşa, dacă e să îmi iau îngheţată, îmi iau dintr-un loc serios, cu vreo 20 de arome. Ei, indiferent că vreau o cupă, aşa, de gust, sau că vreau cinci, să mă porcesc, e greu. Oare vreau lămâie? Kiwi? Fistic? Frişcă? Ciocolată? Cireşe? Zmeură? Alune? Măr? Vanilie? Caramel? RedBull (serios)? Carne? Brânză? Ceapă?

Oare nu există o îngheţată cu gust de îngheţată?

Creative Commons License