Guest post de Corina
Anul ăsta se fac 10 ani de când în Târgu-Jiu (da, oraşul ăla plini de olteni) se ţine în fiecare vară Festivalul de Folk “Poarta Sărutului”.
Au fost ediţii cu 100 de oameni în public şi ediţii cu 20, dar asta nu le-a stricat cu nimic farmecul. Dimpotrivă, parcă mai aprige erau aplauzele şi uralele, ca nu cumva artiştii să se prindă cât de puţini eram de fapt.
Ţin minte că într-un an a plouat torenţial şi ne-a primit Vasile Şeicaru pe toţi cu el pe scenă. Şi am făcut un cor mare de afoni şi nu ne mai venea să mergem la casele noastre, nici nouă, şi cred că nici lui. Read More »
Întrebare serioasă: ce se întâmplă cu corpul unui om neidentificat, căruia n-are cine să-i plătească înmormântarea? Sau cu corpul unui om căruia familia chiar nu poate să-i plătească o înmormântare “creştinească”. Sau nu vrea.
Indiferent că moare în spital, călcat de maşină, de infarct pe stradă sau este găsit în munţi. Care e procesul prin care se scapă de cadavru?
Ieri am făcut cu gagica un drum afară din Timişoara, pe centuri, drumuri naţionale şi europene. Şi, ca pe orice drum din acesta, am văzut multe prostituate. Una mai urâtă ca alta, una mai grasă ca alta, una mai lipsită de dinţi ca alta, una mai dezbrăcată ca alta. În fine, oribiloşenii, că nici măcar târfe de doamne-ajută n-avem.
Cum ne tot uitam la ele, printre două glume de genul “hai, nu vrei s-o luăm cu autostopu’?”, “asta-i neam cu Vin Diesel” şi “tulai doamne, multă îi”, mă trăzneşte o realizare: Read More »
Când eram copil şi vorbeam cu alţi copii de gagici, Pamela Anderson era etalonul. Când un băiat voia să descrie dimensiunea sânilor cuiva, zicea că “are nişte ţâţe ca Pamela Anderson”. Când venea vorba de conceptul de bunăciune, tot prin “Pamela Anderson” era exprimat. Ba chiar şi atunci când ne certam cu fetele, tot pe Pamela o băgam la înaintare: “cine te crezi, Pamela Anderson?”
Pamela însemna, practic, totul. Pamela reprezenta sex, deşi nu eram complet siguri ce-i ăla. Reprezenta corpul femeii în general, deşi nu văzusem unul în particular. Şi, culmea, fără să fi văzut vreodată vreo poză cu Pamela, fără să fi auzit vreo poveste ieşită din comun în legătură cu ea. Ăsta da brand recognition. Ba chiar, când în sfârşit am văzut-o, nici n-am fost atât de impresionat – reputaţia ei i-a luat-o mult înainte, cel puţin în mintea mea.
Read More »
Un banc vechi zice că dacă un diplomat zice “da” înseamnă “poate”, dacă zice “poate” înseamnă “nu”, iar dacă zice “nu”, nu mai e diplomat*.
De când vrăjitoresc pe la bar, fac evenimente pe Facebook, la care invit lumea. Nu am date exacte, căci nu s-a pus nici dracu’ să le numere, însă observ un trend: la fiecare eveniment există între 10 şi 20 de oameni care apasă pe “maybe attending” (adică “s-ar putea să vin”) – însă niciunul nu vine. Chiar fără excepţie, din câte am observat.
Deduc, din asta, că oamenii ăştia sunt Read More »
Asta e întrebearea pe care o primesc cel mai des când invit pe cineva să cânte la karaoke. Indiferent de loc – că-i ditamai pizzeria sau că e Little Pub, că e o cantină studenţească sau un cămin bătut de soartă, mereu se întâmplă să întreb pe cineva “hai, tu nu cânţi?” (aşa-mi place mie, să invit lumea să cânte, că doar de-aia e karaoke) şi să-mi răspundă “vaaaaaai, da’ la ce voce am io, vrei să plece toată lumea acasă?”.
Dragii mei!
Lumea merge la karaoke ca să cânte, să asculte şi să râdă. Read More »
Tocmai am văzut promo-ul de la o emisiune cu bloggeri de la Antenă. Ştiu, cam târziu, că a trecut şi emisiunea deja, însă în week-end am avut alte îndeletniciri, poate puţin mai plăcute decât să puţăresc interneţii :)
Ce a reuşit, însă, să mă enerveze în cele 30 de secunde ale promo-ului a fost chiar sfârşitul: Read More »
Plecăm de la teoria că WC-ul e locul unde îţi vin cele mai bune idei (teorie demonstrată şi de nenumăratele idei pe care le avem cu toţii acolo, dar şi prin faptul că e pe Internet, deci trebuie să fie adevărată). Putem, deci, deduce că fără budă, viaţa noastră ar fi mult, mult mai lipsită de idei, ceea ce o face o mare invenţie a lumii civilizate. Care invenţie s-a născut dintr-o – nu-i aşa? – idee genială. Ceea ce mă face să-mi pun întrebarea următoare: Read More »
February 16, 2011 – 10:18
Acum vreo zece ani (pe vremea mea, hehe) întrebam amicii şi prietenii de zilele lor de naştere şi le notam într-un carneţel – era normal, trebuia să ştiu când beau, că urmau majorate peste majorate. Mai apoi am descoperit că noile telefoane Nokia (gen 6020, această minune a tehnologiei în 2004) au funcţie de calendar în care poţi nota zile de naştere şi te poate anunţa când acestea stau să vină.
Şi am impresionat lumea. Fete mai mult, că pe atunci aveam timp de prostii, dar şi lumea în general. Toată lumea avea telefoane cu calendar, da’ credeţi că avea cineva răbdare să bage în ele zile de naştere peste zile de naştere? Ei, eu aveam – şi pica tare bine. Trişam, da’ trişam frumos. Read More »
De când m-am făcut băiat bine crescut, termin toate e-mail-urile cu “O zi frumoasă”, “Un week-end minunat”, “O seară mişto” şi variaţiuni ale acestor urări, după caz. Şi chiar şi conversaţiile telefonice, că aşa am învăţat când eram mic de la operatorii de la call-center-ul Vodafone.
Care e, însă, limita maximă a perioadei pe care o doreşti frumoasă pentru interlocutor? “O seară/zi” e din oficiu cea mai la îndemână, cea mai folosită. “Un week-end” e potrivit în cazul în care Read More »
