Pornind de la articolul ăsta mi-am amintit că am auzit în nenumărate rânduri expresia “marş la gară”. Ei, care-i treaba cu gara?
Să presupunem că sunt, într-adevăr, un bulangiu şi merit să fiu trimis. Înţeleg să fiu trimis înapoi la ziua naşterii mele, căci simbolizează dorinţa interlocutorului de a salva lumeea de existenţa mea. Înţeleg şi să fiu trimis la căcat (prin binecunoscuta şi evidenta expresie “marş la căcat”), căci exprimă faptul că respectivul căcat e singura locaţie demnă de prezenţa mea, care eu sunt, evident, de tot căcatul. În plus, căcatul pute – evident – a căcat, iar mirosul respectiv e destul de neplăcut. Ergo, ar fi un loc neplăcut în care să mă aflu.
Ce mă aşteaptă, însă, la gară? Cu ce îl ajută pe interlocutor faptul că eu îmi schimb locaţia dintr-un, să zicem, restaurant într-o gară? De ce e aşa de rău să mergi la gară? Mie-mi plac gările, sincer să fiu, pentru că întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc, iar să văd trenuri, oameni cu bagaje grăbiţi şi să aud vocea aceea cu nas înfundat care anunţă întârzierile mă umple de emoţie.
Fotbalul se joacă pentru mişcare, pentru câştig, pentru bani, pentru distracţie. Şaişase, cruce, şeptică se joacă pentru relaxare la o bere. Poker se joacă pentru bani. Şahul se joacă pentru antrenarea materiei cenuşie. Scrabble la fel. Monopoly se joacă pentru a pierde o noapte cu prietenii.
Tablele sunt, însă, singurul joc pe care nu-l joci pentru niciunul din motivele de mai sus. Serios, urmăriţi orice meci de table de la scara blocului. Toată lumea joacă pentru “a-i scoate tablele din cap” celuilalt jucător.
Expresia “mă pomeneşte [x]“, folosită când spui alt nume în locul celui pe care voiai să-l spui, a fost inventată ca scuză când încurci numele partenerei/partenerului în timpul actului sexual.
Când vorbeşti despre mersul la curve şi prietena ta se supără pe tine şi subiect, “dar de ce să mă duc la curve, iubito, când te am pe tine” nu e cea mai bună revenire.
M-a lovit o nedumerire: câte comentarii poţi să scrii unul după altul fără să fii considerat spammer sau nesimţit?
Să vă explic. Eu am o mică problemă cu comentariile pe bloguri, uneori. În sensul că las unul, după care îmi amintesc de ceva mega-amuzant, da’ mega-amuzant frate, în stilu-mi caracteristic adică, şi mă simt nevoit să mai las unul. După care, în cazuri excepţionale, îmi vine a mai lăsa unul, chiar mult mai excepţional decât al doilea (sau, în cazuri şi mai rare, chiar on-topic). Ei, ţinând cont că niciunul dintre comentarii nu conţine reclamă, linkuri, înjurături, ci doar voie bună în stilu-mi caracteristic, câte comentarii consecutive sunt necesare pentru a călca pe nervi bloggerul tipic?
