Sunt sigur că, dacă ar fi ceva care să schimbe viaţa românilor cu adevărat, acel lucru ar fi şpriţul. Serios, citiţi doar cuvântul ăsta cu voce tare: şpriţ. Parcă ziua vă e mai bună deja. Şi nu e nici ora 12.
Am tot gândit-o în ultimele zile, am tot zis-o, acum o şi scriu: România are nevoie de o campanie masivă de familiarizare a tineretului cu şpriţul. Tânărul român trebuie să înveţe să iubească, să respecte şi să nu se teamă de şpriţ. Trebuie să înveţe că nu e nimic greşit în a-l bea, că nu strică vinul dacă-l îndoieşte cu sifon şi că nu e nicio ruşine în a bea şpriţ. Read More »
Pe vremea mea, cea mai bună scuză pentru a chema o gagică la tine acasă în scopuri umede era “hai să vedem un film”. Şi mergea. Ştiţi de ce? Din cauza vitezei la net. Când te întreba gagica, odată ajunsă la tine, “na, unde-i filmu’?”, puteai să-i răspunzi lejer că “acum se ia, hai să bem un vin”, pentru că era adevărat. Se tot lua. Se lua în timp ce vă savuraţi vinul, se lua şi în timp ce îl vărsai pe pat şi pe bluza ei, se lua şi în timp ce i-o dădeai jos “ca s-o spălăm repede, că pătează”, se lua în timp ce ea se mai lăsa încă 5 minute convinsă să rămână fără chiloţi, se lua şi după, când tu fumai ţigara şi ea îşi făcea procese de conştiinţă.
Astăzi, însă, gândesc că e mai greu pentru băieţii tineri. Un film “se ia” într-un minut. Aşa că ori ştii sigur că fata vrea, ori cauţi HD-ul de cei mai mulţi “giga”, să ai măcar vreo 20 de minute răgaz s-o convingi. Că dacă într-un minut ai şi convins-o, dar ai şi terminat treaba, aveţi amândoi o problemă.
Prefaţă: oare e OK dacă unei vânzătoare de îngheţată îi zic “damă de cupă”?
Întotdeauna am să iubesc maşinile stradale de îngheţată cu manetă. Alea din care curge îngheţată în cornet, iar îngheţătăreasa roteşte cornetul ca să se facă un colăcel frumos. Pentru că mă scapă de una dintre cele mai dificile alegeri din viaţa mea: aroma îngheţatei. Maşinile astea au două arome: vanilie şi ciocolată. Mai sunt şi cele mai şmechere, cu două extra arome, de fructe, dar alea sunt rare. Alegerea e doar între vanilie şi ciocolată. E singura alegere care trebuie făcută. Alb sau negru. Bun sau rău. Rai sau iad. Există şi calea de mijloc, cu ambele, da’ aia e pentru panseluţe.
Cu îngheţata la cupă, însă, e cu totul altă problemă. Nu am niciodată o aromă preferată. Ştiu doar că n-aş vrea ceva cu gust de pepene, morcov sau peşte. Asta mă lasă cu vreo 20 de opţiuni. Pentru că, nu-i aşa, dacă e să îmi iau îngheţată, îmi iau dintr-un loc serios, cu vreo 20 de arome. Ei, indiferent că vreau o cupă, aşa, de gust, sau că vreau cinci, să mă porcesc, e greu. Oare vreau lămâie? Kiwi? Fistic? Frişcă? Ciocolată? Cireşe? Zmeură? Alune? Măr? Vanilie? Caramel? RedBull (serios)? Carne? Brânză? Ceapă?
Nu din cauza războaielor, nu din cauza răutăţii din lume, nu din cauza drogurilor, a armelor şi a petrolului. Ci pentru că, în lumea asta, poţi muri la nici 35 de ani din cauza unei bube.
Nu contează că eşti o namilă de om, tânăr, fericit, cu nevastă frumoasă şi o viaţă frumoasă înainte. Nu contează că ai văzut atâtea arme, gloanţe şi războaie cât n-am văzut noi, cei de rând, nici în filme. Te omoară o bubă.
Ce karma de căcat, ca eforturile de a ajuta un om bolnav, de acum cu mari şanse de recuperare, să fie răsplătite aşa.
Când te-am cunoscut, m-ai făcut să mă simt mic. Fizic şi nu numai. Ai fost un om mare, din toate punctele de vedere. Odihneşte-te în pace, Mile!
Pornind de la articolul ăsta mi-am amintit că am auzit în nenumărate rânduri expresia “marş la gară”. Ei, care-i treaba cu gara?
Să presupunem că sunt, într-adevăr, un bulangiu şi merit să fiu trimis. Înţeleg să fiu trimis înapoi la ziua naşterii mele, căci simbolizează dorinţa interlocutorului de a salva lumeea de existenţa mea. Înţeleg şi să fiu trimis la căcat (prin binecunoscuta şi evidenta expresie “marş la căcat”), căci exprimă faptul că respectivul căcat e singura locaţie demnă de prezenţa mea, care eu sunt, evident, de tot căcatul. În plus, căcatul pute – evident – a căcat, iar mirosul respectiv e destul de neplăcut. Ergo, ar fi un loc neplăcut în care să mă aflu.
Ce mă aşteaptă, însă, la gară? Cu ce îl ajută pe interlocutor faptul că eu îmi schimb locaţia dintr-un, să zicem, restaurant într-o gară? De ce e aşa de rău să mergi la gară? Mie-mi plac gările, sincer să fiu, pentru că întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc, iar să văd trenuri, oameni cu bagaje grăbiţi şi să aud vocea aceea cu nas înfundat care anunţă întârzierile mă umple de emoţie.
Fotbalul se joacă pentru mişcare, pentru câştig, pentru bani, pentru distracţie. Şaişase, cruce, şeptică se joacă pentru relaxare la o bere. Poker se joacă pentru bani. Şahul se joacă pentru antrenarea materiei cenuşie. Scrabble la fel. Monopoly se joacă pentru a pierde o noapte cu prietenii.
Tablele sunt, însă, singurul joc pe care nu-l joci pentru niciunul din motivele de mai sus. Serios, urmăriţi orice meci de table de la scara blocului. Toată lumea joacă pentru “a-i scoate tablele din cap” celuilalt jucător.
Expresia “mă pomeneşte [x]“, folosită când spui alt nume în locul celui pe care voiai să-l spui, a fost inventată ca scuză când încurci numele partenerei/partenerului în timpul actului sexual.
