Din când în când mai mâncăm supă la plic. Nu doar pentru că se face repede şi e ieftină, dar mai ales pentru că, Dan mi-e martor, e delicioasă. E consistentă în gust, indiferent dacă iau de pui sau de vită, cu tăiţei sau cu găluşte, de la Knorr sau Rollton, cu litere, cifre sau cu caractere sălbatice chinezeşti – însă e delicioasă. Cam ca la KFC – deşi ştii că în următoarele 12 ore vei defeca lavă, mănânci pentru că te lingi pe degete şi nu există în momentul ăla ceva mai bun de băgat în gură. That’s what she said.
Supa la plic e ca etnobotanicele: Read More »
Ieri m-am aflat într-o încăpere în care se afla şi un televizor. Ceea ce înseamnă că, în 5 minute, am aflat cum au petrecut de 8 martie Carmen Şerban şi mama ei, Adrian Copilul Minune şi mama (minune) şi ce flori şi lanţ de jumătate de kil de aur i-a luat Autointitulatul Rege Al Ţiganilor, Cioabă.
Carmen Şerban povestea cu părinţii ceva în studio, n-am ţinut destul pe post cât să înţeleg ce, însă cred că scria pe ecran că mânca bătaie când era mică. Nu-s sigur. Copilul Minune era cu Mama Minune într-un cadru inimos – în sensul că aveau un cadru mare, de carton sau ce-o fi fost, cu o inimă decupată în el, iar cei doi stăteau în inima respectivă (Mama Minune ţinea cadrul să nu pice). După care Adrian i-a cântat Mamei. Iar Cioabă a fost filmat dându-se jos dintr-o maşină neagră, scumpă, cumpărând ceva flori mov. Urâte, după părerea mea, dar hei, nu-s eu Regele Ţiganilor. Vânzătoarea, cel mai probabil o rudă a Regelui Ţiganilor, îl întreabă “sunt prea scumpe?”, iar el răspunde “nuuuu, sunt chiar prea ieftine” – asta aşa, ca să ne arunce în faţă nouă, plebei, că el are bani de flori, după ce ne-am lovit toată ziua de ieri de buchete de 70 de lei care acum trei zile erau 20. În fine, divaghez. A luat flori, după care s-a dus să i le ducă la nevastă-sa, împreună cu un lanţ care părea atât de mare şi greu, că iniţial am crezut că e detaliu al unei armuri din astea mişto pe care le împleteşte manual Milo.
Fiecare cu ale lui, să le trăiască soţiile şi mamele. Dar stau şi mă întreb: Read More »
Se pare că e sezonul curiozităţilor la mine, după cea de alaltăieri. Asta nouă e legată de vrăji. Nu râdeţi, m-am uitat cu gagica la un episod din Once Upon a Time aseară şi m-am tot gândit la asta.
Aşadar vrăji. Anume, cele făcute după reţetă, gen “două linguriţe de sânge de şobolan, o coadă de cal, sudoarea unei virgine, 100g unt, un vârf de cuţit de Knorr şi un vârf de cuţit”. În mod normal, în poveşti, astea-s făcute toate de vrăjitori sau vrăjitoare, care au o carte cu toate reţetele astea (sau, dacă-s doctori în vrăjitorie, deja le ştiu pe dinafară) şi le fac exact după ele. Nu există loc de “hai că pun şi şofran şi poate un ochi de şarpe, să vedem ce iese”, căci, teoretic, orice abatere poate distruge universul.
Şi atunci mă întreb eu: Read More »
Azi fiind vineri 13, un tweet de-al lui Flavius mi-a dat de gândit: dacă minus cu minus face plus, n-ar fi logic ca un ghinion să-l anuleze pe altul?
Trei ceasuri rele? Nicio problemă! Treci pe sub o scară. Sparge o oglindă foarte mică. Adoptă o pisică neagră, pentru a o putea pune-n drumul tău.
O să fac milioane cu ideea asta.
UPDATE, CĂ AM MAI STAT SĂ MĂ GÂNDESC: există, bineînţeles, şi argumente contra. Dacă e să luăm în considerare teoria d-lui Nicolae Guţă, anume că “milion plus milion fac mai multe milioane” (logică irefutabilă, de altfel), am putea oare spune şi că ghinion plus ghinion fac mai multe ghinioane?
Parcă se civilizează ţara asta cu fiecare an care trece. Am trecut în 2012 în Târgu Jiu, într-un restaurant din miezul oraşului. Oameni frumoşi, tineri şi nu doar, simţindu-se bine cu bun simţ. Am ieşit în centrul oraşului pentru artificii. Oameni frumoşi, tineri şi nu numai, veseli, cu şampania în mână, un ochi pe ceas şi altul pe artificii.
Părinţii-mi au dat raportul din centrul Timişoarei. Read More »
November 18, 2011 – 08:42
Românii sunt un popor ce se urăşte pe sine. Îşi urăşte vecinii, şefii, conducătorii şi, pentru o bucată de pământ şi o casă moştenire, îşi urăşte familia. Pe români, însă, îi sensibilizezi dacă apelezi la patriotism. Ce-a zis ăla, mă, de mine? Păi să-l bag în pizda mă-sii, frate, mă duc peste el în casă şi-i bat copiii.
Românii sunt descurcăreţi. Găsesc soluţii. Zic italienii că suntem ţigani? Să le dovedim că nu e aşa? Hai mai bine să facem să pară că n-o fac. Campania ROM e una deşteaptă, din punctul de vedere al clientului. Să vezi câte hituri o să facem şi ce rată de engagement şi ce răspuns o să avem şi câte premii o să luăm cu ea. Pentru că, da, e eficientă: măreşte încrederea în sine a românului mediu, respirător pe gură, dându-i senzaţia că în momentul în care caută “românii sunt deştepţi” pe Google, a rezolvat problemele poporului său. Ceea ce nu-i chiar corect, pentru că sunt sigur că toate stereotipurile astea nu s-au încetăţenit din răutatea francezilor, italienilor, britanicilor, spaniolilor sau a maghiarilor.
Peştele de la cap se-mpute. Read More »
November 15, 2011 – 17:11
Am început să povestesc cum a fost la Alba, însă n-am terminat. Am scris despre concurenţi, însă vreau să scriu musai atât despre artiştii care “s-au produs” pe scenă la finalul fiecărei dintre cele trei zile de festival, cât şi despre oamenii cu care am împărţit zilele astea. Acesta este despre muzică, şi a plecat de la postul acesta al Corinei. E mai mult un amalgam de gânduri, dar înţelegeţi voi.
Părinţii mei au ascultat folk şi rock de când mă ştiu. Dacă rock-ul era mai mult pe benzi de magnetofon, folk-ul încă e dosit, undeva prin casă, pe casete probabil de multă vreme demagnetizate şi viniluri prăfuite. Casete cu Poesis şi Pasărea Colibri, discuri cu Socaciu şi Şeicaru, mai apoi CD-uri cu Ducu Bertzi, Alifantis, nelipsitul Hruşcă şi alţi “dubioşi”. Poate de asta îmi place atât de mult azi muzica asta, sau poate de când îmi cânta mama muzica asta la chitară, acum mulţi ani. Dacă aş avea vreodată vreun lucru să i-l reproşez mamei mele, ar fi că nu-mi cântă atât de des pe cum mi-ar plăcea s-o aud.
În prima oră de muzică a clasei a cincea, profa de muzică ne-a dat temă de casă să învăţăm să cântăm două melodii la alegere, ca “preselecţie” pentru corul şcolii. Nu îmi amintesc acum raţionamentul alegerii melodiilor, însă pot doar să presupun că am cântat fix ce mi-a plăcut. Nu îmi amintesc una dintre melodii (ştiu doar că era ceva cântec vechi, românesc, pe care-l înregistrasem pe casetă de pe discurile bunicului meu), însă cealaltă era Cântec Şoptit. Că doar îmi plăcea. Read More »
Nu pricep deloc logica apartamentelor de 70-80 de metri pătraţi, dar cu două camere cu tot cu bucătăria. Un dormitor + sufrageria care e totodată şi bucătărie. Ca-n Familia Bundy, adică.
Nu poţi să faci sarmale sau să prăjeşti un peşte, că-ţi pute sufrageria. Nu poţi să te uiţi la Cireaşa de pe tort sau la Vocea României liniştit, că n-auzi nimic de sfârâitul bacon-ului în tigaie şi de hotă. Mmm, bacon. Nu poţi să Read More »
Observ, aşa, de dimineaţă, că eMAG are pe stoc Nokia N9
, varianta de 64GB, la 2.799 lei. Am scris despre el aici, e superb etc.
Sunt curios câte bucăţi au pe stoc – după cum se laudă Nokia, N9 va ieşi în doar 90.000 de exemplare, care mă gândesc că vor fi repartizate pe ţări. Ţinând cont că deja sunt stabilite parteneriate cu toţi cei trei mari operatori GSM din România, care au stocuri rezervate, şi că într-o ţară atât de dezvoltată sigur avem repartizate vreo două sute de bucăţi de N9, în total, aş fi curios să văd câte cutii de N9 sunt în depozitele eMAG. Cinci?
Americanii au popularizat o afecţiune medicală: ADD, sau Attention Deficit Disorder. Adică “când nu reuşeşti să fii atent”, în esenţă. Oameni amuzanţi sau doar comedianţi acizi zic că, de fapt, nu e o afecţiune adevărată, ci doar o scuză pe care o adoptă părinţii americani copiilor lor, care de fapt nu-s neapărat înceţi pentru că-s bolnavi, ci pentru că-s proşti şi puturoşi.
Dar oare e de-adevăratelea? Căci mă tem că sufăr de aceeaşi afecţiune. Mă rog, ori de ADD, ori sunt prost şi puturos. Pentru că fac o treabă, după care fac altă treabă, după care fac altă treabă, după care alta, după care nu mai ştiu de unde am plecat şi de ce.
De exemplu, deschid My Computer. Ca să văd, tot de exemplu, pe care partiţie am mai mult loc, să-mi permit Read More »
