Ovidiu Sîrb

Category Archives: Basme

Noah, deci să vă spun

Vă voi povesti acum toată povestea cu Clujul. Care e de povestit. Inclusiv poveştile care au mai fost povestite o dată, ca să avem aici o anală în care să fie toată povestea cu Clujul, pe care vă v-oi povesti-o pentru că e de povestit. Vedeţi că e destul de lungă.

Aşadar, mie-mi place Clujul. L-aş vizita. Aş putea zice că e la mare competiţie cu Timişoara în top 1 al preferinţelor mele în materie de oraşe româneşti frumoase. Care-mi plac. Şi pe care le-aş habita, cum ar veni. În primul rând pentru că e frumos, mă. E frumos pentru că are verdeţuri (de care avem chiar şi noi în Timişoara), dar mai ales pentru că nu e plan. Adică dacă te uiţi în stânga-dreapta, dar şi puţin în sus, cam la vreo 25-30 de grade pe scara unghiurilor geometrice, vezi tot oraş, nu doar nimic. Dealuri, blocuri, cimitire, copaci, chestii. Chestie foarte importantă, e un peisaj care nu te plictiseşte şi face orăşelul să pară mai mare decât, să zicem, Timişoara. Deşi nu e, zice Wikipedia, deşi eu ştiam că e. În fine. Să vă mai povestesc ce mi-a plăcut.

Mi-a mai plăcut că are locuri de unde se poate vedea în toată splendoarea lui. Cum ar fi Feleacul şi Cetăţuia. Adică eu în Timişoara, dacă să presupunem prin absurd că vreau să duc vreo fată să-i arăt oraşul (gen), n-am unde s-o duc. Noi n-avem un loc înalt şi romantic din ăsta din care să se vadă noaptea luminile oraşului, iar fata să se înmoaie toată, iar eu să-i pot face chestii murdare în natură fără să deranjez pe nimeni, în afară eventual de alte cupluri care fac chestii murdare în proximitate. N-avem un loc unde să stai să cânţi la chitară şi bere în aer liber fără să-ţi aibă treaba poliţiştii comunitari chemaţi de vreun boşorog cu spirit civic. În fine, păţăşti.

pic-121

Mi-a plăcut că, atunci când suni după un taxi, vine o maşină în două minute. Iar şoferul e veşnic vesel şi cu chef de vorbă. Şi mi-a plăcut că n-am avut parte de ţânţari.

Na bun, şi-acum, dacă tot am trecut de peisaje, să vă povestesc despre oamenii pe care i-am cunoscut acolo. Care majoritatea (sau toţi?) sunt (şi) bloggeri. Păzea, urmează paragrafe cu linkuri şi cu flatări. Aşadar:

Primul pe care l-am cunoscut a fost Andrei Crivăţ, băiatul acela de milioane care ne-a întâmpinat după orele 1 ale dimineţii şi şi-a preluat rolul de gazdă la câteva minute după aceea. Voiam musai să-l cunosc şi faţă-n faţă, că mi-a plăcut tare de tot pe interneţi. Întâmplarea a făcut să ne vadă până ce probabil s-a săturat de noi, săracul (ei na, sunt sigur că nu s-a săturat, dat fiind că mai ales eu sunt un simpatic), în momentul în care a acceptat să ne salveze de la dormit prin şanţuri, devenindu-ne mamă şi tată cât timp am fost în Cluj. Şi de la proverbiala ţâţă a dânsului supt-am noi Stroh îmbătător şi bere răcoritoare. Iar dacă bârlogul lui ne-a fost a doua casă, Irish & Music Pub-ul ne-a fost a treia. Acolo mi-am petrecut multe ore din săptâmâna asta şi acolo am uitat gustul apei. Andrei, după cum ziceam că zicea el însuşi despre însuşi el, e un om serios. Poate chiar prea serios. Plus că, să nu uităm, ne-a gătit ceva atât de bun, că m-am lins pe degete în repetate rânduri de-abia aştept să încerc să recreez acasă acelaşi lucru.

A doua zi am făcut cunoştinţă cu maestrul Adi Hădean, un bucătar prea modest pentru cât am lins farfuriile alea după ce am terminat tot din ele. Ne-a îmbiat cu o pizză făcută cu suflet, o salată ce i-a lăsat Nebuloasei gura apă, plus alte delicatesuri. În plus, am încercat (şi mi-au tare plăcut) uriaşele o’sandvişuri, o’haleală rapidă exclusivă crâşmei despre care vorbeam, pentru care zic eu că merită să calci pragul şi să cobori scările Pubului. De stat la troci cu omul în sine n-am stat la fel de mult ca şi cu, de exemplu, Andrei, dar cât am stat am ajuns la concluzia că-i fain tare. Şi are felul lui special în care te seceră cu privirea-i secerătoare, dar blândă.

Tot a doua zi l-am cunoscut pe Gabi, mai zis şi Psaico, care ne-a devenit ghid ad-hoc, sfătuitor într-ale celor necesare la un moment dat, iar mai apoi tovarăş de beri. Împreună cu Psaico au mai ciocnit cu noi, joi noapte, Ruben şi Marius, plus două domnişoare ale căror adrese de interneţi încă nu le-am aflat.

Apoi, după cum ziceam şi miercuri, l-am cunoscut şi pe Gropar, un om despre care am scris deja că mi-a plăcut şi el nevoie mare, din nou unul din oamenii pe care voiam musai să-i văd pe viu şi în direct şi cu care doream să beau nişte beri. Ei, le-am băut. Iar dacă miercuri scriam că încă nu ne-am băut minţile împreună, aflaţi că a venit şi seara. Vă propun un concurs de ghiceală: ghiciţi ce fel de băuturi se află în recipientele din poza următoare (indiciu: într-unul din ele nu-i pălincă).

pic-308

Acelaşi Gropar, care e şi el un băiat cum alţii nu-s, sau cel puţin nu se vând en-gros, mi-a sugerat şi o glumă cu mine în rolul principal, care mi se pare foarte tare:

Unde mănâncă sirb.net cea mai bună pleskavica? În Ovi Sad.

Şi apoi, ultimul dar nu cel din urmă, e Mishu, un băiat artist clujan, pe care-l citesc şi ascult de o bună bucată de vreme în format digital, dar pe care nu avusesem ocazia să-l ascult live. Şi tare frumos e să-l asculţi live, mor fetele după el. Se zvoneşte că are nişte ochi irezistibili şi o voce pe măsură. Plus că dacă-i merg şi în general deştele cum îi merg pe chitară, nu văd niciun motiv pentru care nu s-ar înmuia orice mândră când el cântă. Zic şi eu. Pe mine nu m-a înmuiat, căci nu-s mândră (ci superb), dar când l-am văzut şi auzit cântând am zis doar “Ni mă la ăsta ce-şi dă!”. Care-i lucru mare.

Dacă ar fi, deci, să trag linie şi să fac un rezumat al săptămânii ăsteia, aş putea să zic că “am băut şi m-am distrat”, chestie care ar putea părea adevărată, pentru că în esenţă, aşa a fost. Doar că a fost mult mai mult de-atât. Între toate nebuniile, seriozităţile şi aroganţele ce le-am făcut săptămâna asta, am ajuns la o concluzie: ardelenii nu se mişcă încet, ca-n bancuri. Noi ne mişcam la fel de repede ca ei, şi ei ca noi. Doar că, aparent, aici timpul trece mai repede. Nici n-am simţit când au trecut zilele astea. M-oi mai duce. Pentru că se ştie: mie-mi plac clujenii. I-aş vizita.

(mda, până la urmă n-am postat multe poze, da’ măcar are, să nu fie obositor la ochişori cu prea mult text)

Testimonial

Ani de-a rândul am fost traumatizat de experienţa nefericită trăită de mine la 6 ani, când eram la bunici, la groapa din curte, terminând o căcare ca la şase ani şi am observat că bunică-mea se uită lung la mine cum mă şterg. “Nu-i bine aşa”, mi-a zis. “Trebuie din spate în faţă”. M-am ruşinat atât de tare că nu mi-am mai scos faţa din pumni o zi întreagă. Nu ştiu de ce eram ruşinat mai tare, de faptul că am fost privit într-un moment atât de intim sau de faptul că mi s-a reproşat că nu mă şterg la cur cum trebuie.

Anii au trecut, eu am crescut, m-am maturizat, de-acum începând chiar să îmbătrânesc. Nu pot să zic că experienţa asta, însă, nu mi-a afectat viaţa. A fost din ce în ce mai rău pe măsură ce mă căcam mai mult. Părea că totul e în regulă, dar nu era. Nu puteam să nu mă gândesc, în momentul în care aveam bucata de hârtie igienică îndoită în mână, dacă e bine ce fac. Oare mă şterg corect la cur? Oare există pe undeva un mic îndrumar în acest sens? Da, există, şi mi se pare foarte folositor, dar nu ăsta e subiectul zilei de azi.

La vreo 20-22 de ani după întâmplarea respectivă încă nu scăpasem de sechele. Dacă până atunci singura problemă era dilema mea în privinţa direcţiei de ştergere, de la o vreme începusem să devin şi paranoic. Simţeam ca şi cum urmează să îmi treacă degetul prin hârtie şi urma să-mi intre în fund. Mă temeam că o să mă doară când o să perforez hârtia, o să mă zgârii cu unghia, o să-mi murdăresc degetul. Mai mult, mi-era frică că s-ar putea să-mi şi placă.

După ce am împlinit 30 de ani am fost disperat. Nu puteam susţine o relaţie stabilă, nu puteam avea încredere în oameni. Nu puteam locui cu o femeie în casă. Mă temeam că următoarea dată când mă voi şterge la fund va năvăli peste mine în baie şi va râde. Mă temeam că îmi va sabota rolul de hârtie igienică şi voi avea o întâmplare nefericită. Mă temeam că mi-l va schimba cu unul mai subţire şi mă voi murdări pe mâini. Un singur prieten bun aveam, singurul care ştia ce se întâmplase. Dar şi pe acesta l-am pierdut până la urmă.

Viaţa mea luase o întorsătură nefastă. Au existat multe momente în care voiam să-mi iau gâtul, să termin cu tot, pentru întotdeauna. Pe la 36 de ani ajunsesem un fetişist, angajam femei de-ale străzii de prin cele mai retrase alei ale oraşului să vină la mine şi să mă şteargă la fund. Era singurul mod în care mai puteam simţi ceea ce odată numeam satisfacţie sexuală. Mă simţeam murdar, de fiecare dată, dar era deja un drog pentru mine. Era singura modalitate prin care puteam trece de la o zi la alta. Ajunsesem la capătul puterilor.

Dar apoi am descoperit acest produs. De când l-am descoperit, m-am redescoperit pe mine însumi. Am reînvăţat să fiu fericit, să am o viaţă normală. Acum am o nevastă frumoasă, două fetiţe gemene, lumina ochilor mei, o slujbă bună şi mulţi prieteni.

Mulţumesc, Comfort Wipe, mi-ai salvat viaţa!

Guest post

Cătă S.

Hei, tu. Da, tu!

Tu, zâmbet. Da, tu, zâmbet frumos. Da, tu, zâmbet până la urechi. Da, tu, zâmbet care mi-a înmuiat picioarele când m-a văzut prima dată. Unde eşti? Ce faci? Eşti bine? Ţi-e dor de mine? Mă gândeam eu.

Ei, ştiu eu, nu trebuie să-mi zici tu. Şi ce dacă sunt aşa sigur pe mine? Doar de aia te-ai îndrăgostit de mine. Ha, ha. Minţi. Îţi citesc în ochi, nu ai ce comenta.

Vai, ce zâmbet frumos ai.

Şi ce ochi. Şi ce dacă? Nu, că-s căprui nu înseamnă că sunt banali. Ţi-am mai zis, nici nu ştiu exact ce culoare sunt ai tăi. Stai mă să-ţi explic, nu mi te oftica. Ştiu că sunt oarecum căprui şi oarecum verzi. Mai ştiu că sunt strălucitori. Mai ştiu că prima dată când am realizat că-i văd, i-am fixat. Se reflecta în ei lumina a 20 de monitoare şi a 6 geamuri. Şi a o mie de zâmbete.

Şi mi-ai zâmbit.

Se reflecta în ei neonul acela. Şi oglinda aceea. Şi zâmbetul prietenei tale, D. Şi mi-ai zâmbit.

Şi de atunci mi-a bătut inimioara mai tare. De acolo, din bar. Şi din parc. Şi apoi din birt. Şi apoi din staţia de taxi. Şi apoi la telefon. Şi între, de fiecare dată când strângeam perna în braţe mai tare înainte să adorm singur.

Şi ţi-am cântat.

Şi te-am muşcat. Şi apoi te-am pupat.

Şi mult ne-am mai sărutat.

Şi ţi-a bătut inimioara mai tare. Acolo, la colţ. Şi lângă taxiuri. Şi în parc. Şi la mine. Şi pe banca de lângă tobogan. Şi acolo, lângă miliţienii cu girofarele şi lângă jandarmii cu câine. Ca al tău, doar că nu aşa de frumos, probabil.

Şi ce m-ai mai pupat. Şi ce ţi-am mai mărturisit. Şi ce te-ai mai ruşinat. Şi ce te-am mai pupat.

Şi ce m-am mai lipit de tine. Şi ce te-ai mai lipit de mine. Şi ce m-am mai lipit de tine. Şi ce am mai fost unul doar. Şi ce-am mai transpirat. Şi ce-ai mai tremurat. Şi ce te-am mai atins. Şi ce-ai mai tremurat. Şi ce te-am mai iubit.

Şi apoi ai cam plecat.

Şi ce dor mi-e deja de tine.

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Cătă e un amic despre care am mai scris, mai mult sau mai puţin evident. Azi scrie el. Şi va mai scrie din când în când. Penrtu că-i băiat finuţ, cam are mână liberă când scrie aici. N-are blog, dar e de găsit la cătă.stancu@gmail.

redesign……

postat în 1 aprilie, nu îl luaţi în seamă.

deci am reusit sa-mi refac in sfarsit blogul…….mi se pare mult mai misto asa, parca ma reprezinta….exprima ceea ce sunt eu cu adevarat…m-a ajutat mult [the used] ca sa am inspiratie pentru noua tema…ma multumeste…

daca n-ar fi totul atat de cacacios, as fi chiar fericit

–ovi.wan.kenovi

Edit 2 aprilie 2009:

Pentru cei care aţi ratat minunăţia de redesign (a fost activ doar în 1 aprilie), aici e un screenshot:
Emo Blog

Despre afaceri, cu Amicul Gelu – saga continuă

Nu rataţi şi prima parte!

Încă din liceu, scopul măreţ al Amicului Gelu şi al familiei lui a fost, ca nişte români adevăraţi ce sunt, să facă mulţi bani. Şi ca nişte români adevăraţi ce sunt, planul a fost să plece în Canada. Odată ajunşi acolo, planul era ca părinţii să îşi câştige existenţa într-un mod nobil, conducând tiruri (“habar n-ai bă câţi bani se fac din asta; fii atent aici: [...]“), Amicul urmând să facă o facultate şi apoi să-şi deschidă o mega-afacere. Nu ştia ce afacere va deschide, dar ştia că urma să fie mare, frate. Dar până la plecare, mai era un hop de trecut: obţinerea vizei. Patru ani au aşteptat-o, dar degeaba. Păcat, am impresia că aveau bagajele făcute, pregătite de plecare în orice moment. În cei patru ani, însă, nu au stat degeaba. Ci, din nou, au avut idei.

*

La un moment dat, Amicul Gelu mi-a prezentat o idee trăznet: el şi cu Gelu Mare vor deschide o afacere cu cafea. Şi nu orice fel de afacere, ci una targetată. Pe taximetrişti. Urma să vândă cafea în staţiile de taxi. Urmau să se plimbe prin staţiile de taxi cu cafea în pahare de unică folosinţă, imprimate cu numele firmei lor (care firmă urma să fie, mai apoi, francizată, mă-nţelegeţi), pentru a le vinde, evident, la suprapreţ taximetriştilor.

Să reluăm, deci: taximetriştii stau cu curul în maşină toată ziua. La un moment dat vor să ia o pauză, să-şi întindă puţin tendoanele şi să bea o cafea. Mulţumită noii afaceri Gelu&Gelu, nu vor mai fi nevoiţi să petreacă o jumătate de oră afară din maşina în care îşi petrec cele mai multe ore din zi, uitând de clienţii dobitoci, stând de vorbă cu alţi taximetrişti în pauză şi fluierând după piţipoance. Pentru că vor putea scurta pauza la doar 10 minute, chiar în propria maşină. Şi îi vor fi atât de recunoscători Amicului Gelu, încât vor zice şi altor taximetrişti de cafeaua Amicului Gelu şi de oportunitatea pe care acesta le-o oferă. Aş fi curios să ştiu dacă chiar au început să se plimbe prin intersecţii cu paharele după ei.

*

Apoi a fost operaţiunea audiobook-ul. Read More »

Despre afaceri, cu Amicul Gelu

Despre Amicul Gelu am scris puţin acum vreo 2 săptămâni, ca un mic teaser. A venit timpul să vă mai povestesc. De această dată, despre cum să faci bani în România.

*

Amicul Gelu e un personaj foarte simpatic. E foarte român, şi ca orice foarte român, scopul lui în viaţă e să facă bani. Mergând pe principiul “bani sunt, totul e să ştii cum să-i faci”, Amicul nostru a încercat în toate felurile posibile. Dacă a şi reuşit veţi afla în rândurile următoare.

Era anul 2003. Abia începuseră în Timişoara să răsară reţelele de cartier, Internetul de relativ mare viteză (până în 512kb/s) fiind încă un lux pe care nu mulţi şi-l puteau permite. Nu neapărat din cauza preţului abonamentelor, ci din cauza taxei de conectare, care depindea de zona în care doreai să te legi. Eu ţin minte că am plătit, împreună cu alţi 5 vecini, 125 euroi taxă de instalare la Pinet, ca în final să avem efectiv o pâlnie în vârful casei, sub titlul de “net prin radio”. Ei, ce s-a gândit Amicul Gelu să facă? Evident, să-şi deschidă afacere. La cei 17 ani ai lui, el s-a gândit să dea Internet la tot oraşul. Read More »

Guest post

Mi-a cerut un foc. Când am rugat-o să se mute cu mine nu ştiam în ce mă bag.

Aveam 26 de ani, proaspăt posesor de apartament cu două camere, mobilat, la etajul 1, plus garaj. Slujba îmi plăcea şi nu era deloc prost plătită. Îmi permiteam să plec măcar o dată pe an în ţările calde. Din procentul meu de moştenire din partea mătuşii pe care o uram toţi am putut să-mi iau şi o maşinuţă la mâna a doua. Nouă, dar nu chiar. Eram stăpânul munţilor. Serile din week-end mi le petreceam cu alţii ca mine: aranjaţi bine, întotdeauna cu un ceas elegant la mână şi cu pantofii curaţi. De obicei eram câte patru tipi în vreun club de prin oraş, în căutare de gagici ori prea bete ca să se gândească de două ori, ori foarte triste, în nevoie de consolare. Şi în majoritatea serilor ne întorceam fiecare cu câte una acasă.

Până când mi-a cerut un foc. I-am întins bricheta mea cea scumpă, de agăţat. Am zâmbit, mi-a zâmbit.

Mi-a cerut un foc. I-am întins bricheta aprinsă. Deja ne cunoşteam bine. Era a treia oară când ieşeam cu ea, Alina. Era brunetă. Ochii ei îmi ziceau că vrea să fie doar a treia din multe. Decolteul ei îmi zicea că în acea noapte şi eu voi vrea acelaşi lucru.

Mi-a cerut un foc. I-am aprins ţigara de la chibrit. Acum era blondă. Îi mărturisisem deja că o iubesc. Mama ei mă plăcea. Tatăl ei nu prea. “Mută-te cu mine”, i-am zis. Şi s-a mutat.

Mi-a cerut un foc. Părul îi era ciufulit. I-am aruncat o brichetă, încet, să o poată prinde. Se uita la Din Dragoste, cu Mircea Radu. La televizorul meu cel nou, cumpărat din bonusul de Crăciun. Cel vechi îl aruncasem, ne-am gândit că ne ajunge doar unul. Greşesc, însă. Ea se gândise aşa. Şi aşa a rămas.

Mi-a cerut un foc. “Ia-ţi, e lângă tine”. Nu mai eram eu. Miroseam a ea, eram pufos ca ea, tăceam ca ea, aveam privirea ei cea goală. Singurul gel de duş din casă avea aloe vera. Şi mirosea a aloe vera. Pun pariu că avea şi gust de aloe vera. Se dusese vremea gelului meu de duş, care avea pe etichetă un munte înzăpezit, care mă făcea să mă simt ca un stăpân al munţilor. Aveam halat de baie pufos şi papuci de casă cu bot de iepuraş. Pentru că sunt mai simpatici, zicea. Nu erau.

Mi-a cerut un foc. Ţigara îi tremura în mână. Avea ochii roşii de la plâns. Era dimineaţă, abia ce se trezise, iar eu doar ce ieşisem de la duş. Miroseam a aloe vera. Am aprins două ţigări, iar una i-am dat-o ei. Pleca. Pentru că voiam cu disperare să plece.

Mi-a cerut un foc. Nu mă mai văzuse de şase luni. Era brunetă din nou. Mi-a cerut, plângând, un foc. I-am întins bricheta mea cea scumpă, de agăţat. “Păstreaz-o”.

Trezirea

Când m-am trezit, era soare. Geamul era deschis, de afară adia un vânt cald, iar undeva, într-un pom, ciripeau nişte păsări. “Acum, în decembrie?”, m-am întrebat. Timp de câteva secunde am fost foarte dezorientat, după care m-am uitat în jur. În pat, lângă mine, era o fată. Faţa ei îmi era foarte cunoscută, de parcă aş fi întâlnit-o acum mulţi ani de zile, dar nu ştiam de unde să o iau. Mi-am tras cu grijă braţul de sub ea, să n-o trezesc, şi m-am ridicat. La mine în cameră era mult mai curat decât ieri, biroul era aranjat cum trebuie şi nu mai era frig. Au mai trecut câteva secunde până să realizez ce se întâmplă: fusese un vis. Ultimii ani din viaţa mea fuseseră un vis. Poate comă? Nu mă simţeam mai tânăr decât cu o noapte înainte. Sau să fie ăsta un vis? N-are cum, pare mult mai real decât ce a fost până ieri.

Mi-am pus pe mine nişte pantaloni scurţi şi un tricou colorat şi am ieşit afară. Ce ciudat. Plăcuţa cu numele străzii începea cu “str.”, nu cu “http://”. Câteva pisici, niciuna cu propoziţii agramate lipite de ele. Un taxi parcat în faţa casei mele. La retrovizoare avea agăţată o cruciuliţă, iar numărul nu era “FRESH”. Din el se auzea radio: “Iar acum, noul single The Killers”. Am fost plăcut surprins să aud că începe chiar Human, deşi eu mă aşteptam să înceapă Rick Astley. Din celelalte case, ca nişte zombies, alţi oameni ieşeau în stradă, uitându-se nedumeriţi în jurul lor.
Read More »

Dragă Otilia

Mi-ai fost colegă de liceu. Nu ai fost cu mine în clasă, dar aveam amici la tine în clasă. Probabil că nu-ţi mai aminteşti de mine, deşi obişnuiam să schimbăm, din când în când, câteva vorbe. Erai foarte amabilă cu mine, dar probabil că era o chestie generală. Erai o fată înaltă, suplă, frumoasă. Mă simţeam intimidat de tine. Deşi îmi plăceai, nu am făcut nimic în sensul acesta. Eram conştient că eşti o fată dorită, o fată ce nu s-ar uita la un băiat firav, micuţ, tot timpul nepieptănat, tot timpul aiurit.

După care, în clasa a 12-a, imediat după ce ai împlinit 18 ani, ai apărut într-un pictorial în Playboy. În primă fază n-am ştiut ce să simt sau ce să cred despre treaba asta. O ţară întreagă te-a văzut goală. Mii de bărbaţi ţi-au mângâiat sânii cu degetele lor slinoase, au salivat admirându-ţi picioarele lungi şi subţiri, au trăit o fantezie de câteva minute admirându-ţi fundul acela micuţ şi obraznic sau s-au îndrăgostit de ochii tăi vioi. Eu nu am fost unul din ei. Am preferat să nu cumpăr revista, să te văd doar aşa cum te ştiam, fata aceea înaltă, cu părul veşnic prins în coadă, cu pulovăr pe gât.

Mai apoi am terminat liceul, iar imaginea ta mi s-a şters încet-încet din minte şi din amintiri. Aproape că uitasem că exişti. Până ieri, când am văzut filmul porno în care ai jucat în Suedia. Da, m-am masturbat frenetic cu ochii aţintiţi la tine lucrând penisul acela.

Voiam doar să-ţi mulţumesc.

Acum am voie…

…să fac tot ce mă duce pe mine bibilica, nu? Sunt tânăr, posibilităţile pentru aşa un bărbat frumos, deştept, amuzant, inocent, arogant şi modest sunt nelimitate, corect? Viaţa e frumoasă, este? Are balta peşte, nu-i aşa?

Atunci de ce sunt în mijlocul deşertului, fără nici o picătură de apă cât vezi cu ochii?

Şi de ce, deşi acum nu e deloc bine, totuşi nu e rău?

Poate pentru că are balta peşte, nu-i aşa? Poate pentru că viaţa e frumoasă, este? Poate pentru că sunt tânăr, iar posibilităţile pentru un bărbat aşa frumos, deştept, amuzant, inocent, arogant şi modest sunt nelimitate, corect? Poate pentru că fac tot ce mă duce pe mine bibilica, nu?

Sau poate pentru că acum am voie…

Creative Commons License