Ieri am bătut, împreună cu Corina, cele două mari pieţe din Timişoara, Aurora şi Flavia. Anume, secţiunile cinstiţilor cetăţeni de etnie alternativă, pentru că întotdeauna au mormane de ţoale importate din Europa, dă marcă, ieftine ca braga. Majoritatea importate din Franţa şi Germania, noi-nouţe, chiar cu alarma din magazin pe ele. Mă întreb cum arată o factură pentru astea, hehe.
După vreo cinci ore de cumpărat ţoale pentru mine şi pentru ea, în calupuri promoţionale de câte trei bucăţi, la preţul foarte convenabil de zece lei/pachet, vine vremea să încheiem socotelile şi să mergem, în sfârşit, acasă, lihniţi de foame, bătuţi de soare şi îndureraţi în picioare. Înainte, însă, să o facem, Corina îşi aminteşte că vrea să-i cumpere şi Denisei o mică atenţie. Care până la urmă s-a dovedit a fi un plocon dulce, comestibil, însă numai eu şi Dumnezeu ştim cât am bătut piaţa aia ca să-i ia ceva de îmbrăcat.
Şi aici voiam să ajung. Read More »
Nu ştiu dacă e un nou trend, însă în mai puţin de o lună am fotografiat două afişe ce au în prim-plan cafeaua, afişe ce mi se par uşor rasiste.
Ar fi ăsta, dintr-un OMV din Timişoara, care prezintă africanii folosind un stereotip vizual al negrilor disco din anii ’70. Căci ce altceva ar putea reprezenta vizual, în capul românilor, continentul Africa, decât nişte personaje americane de acum 40 de ani? Read More »
Ieri m-am aflat într-o încăpere în care se afla şi un televizor. Ceea ce înseamnă că, în 5 minute, am aflat cum au petrecut de 8 martie Carmen Şerban şi mama ei, Adrian Copilul Minune şi mama (minune) şi ce flori şi lanţ de jumătate de kil de aur i-a luat Autointitulatul Rege Al Ţiganilor, Cioabă.
Carmen Şerban povestea cu părinţii ceva în studio, n-am ţinut destul pe post cât să înţeleg ce, însă cred că scria pe ecran că mânca bătaie când era mică. Nu-s sigur. Copilul Minune era cu Mama Minune într-un cadru inimos – în sensul că aveau un cadru mare, de carton sau ce-o fi fost, cu o inimă decupată în el, iar cei doi stăteau în inima respectivă (Mama Minune ţinea cadrul să nu pice). După care Adrian i-a cântat Mamei. Iar Cioabă a fost filmat dându-se jos dintr-o maşină neagră, scumpă, cumpărând ceva flori mov. Urâte, după părerea mea, dar hei, nu-s eu Regele Ţiganilor. Vânzătoarea, cel mai probabil o rudă a Regelui Ţiganilor, îl întreabă “sunt prea scumpe?”, iar el răspunde “nuuuu, sunt chiar prea ieftine” – asta aşa, ca să ne arunce în faţă nouă, plebei, că el are bani de flori, după ce ne-am lovit toată ziua de ieri de buchete de 70 de lei care acum trei zile erau 20. În fine, divaghez. A luat flori, după care s-a dus să i le ducă la nevastă-sa, împreună cu un lanţ care părea atât de mare şi greu, că iniţial am crezut că e detaliu al unei armuri din astea mişto pe care le împleteşte manual Milo.
Fiecare cu ale lui, să le trăiască soţiile şi mamele. Dar stau şi mă întreb: Read More »
Cu pizzeria Dopo Poco din Timişoara am o relaţie de love/hate. În sensul că nu de puţine ori am jurat că nu mai iau de la ei, pentru că s-a întâmplat să aştept chiar şi o oră şi 40 de minute pentru două nenorocite de pizza, însă mă întorc la ei pentru că sunt singurii din oraş care acceptă comandă online şi, mai important, singurii care trimit şoferul cu POS mobil, să pot plăti cu cardul. Pentru că dacă mi-aş ţine toţi banii cash prin casă aş risca să nu am loc să merg la baie fără să mă împiedic de ei. Aşadar, deşi multe au fost cazurile în care m-am enervat din cauza lor, îmi oferă o anume comoditate care mă aduce înapoi. În plus, azi am şi descoperit că au pizza cu mozarella ŞI CU mozarella, şi am vrut să-mi comand. Plus extra mozarella.
Azi am făcut din nou o comandă online. Într-o vreme, la finalizarea comenzii, te punea să aştepţi un minut în faţa site-ului, după care apărea confirmarea imediat în browser, împreună cu timpul estimat de sosire al halelii. De o vreme, însă, confirmarea se face telefonic, ceea ce s-a întâmplat şi azi. Imediat după ce am făcut comanda, sună telefonul. Read More »
February 28, 2012 – 11:59
Vă zic eu: până la nivelul în care am inventat o maşină de făcut căcuţă.
Ai putea zice că e o glumă. Eventual o glumă cu bebeluşi sau cu căţei. Dar Read More »
February 27, 2012 – 11:22
Nu ştiu alţii cum sunt, însă în Cinema City-ul din Timişoara, înainte de fiecare film, pe ecran apare o mare avertizare prin care suntem anunţaţi că nu e voie să filmăm filmele de pe ecran, însoţită de ameninţarea că cine filmează va fi dat afară şi i se va confisca aparatura de filmat. La sfârşitul mesajului apar, după cum puteţi vedea în poza de mai jos, ironic făcută în cinema cu un aparat de filmat integrat într-un dispozitiv mobil de efectuare a convorbirilor telefonice, următoarele cuvinte: Read More »
February 24, 2012 – 10:56
Mă urc în taxi. “La Universitate”, zic, “şi dup-aia înapoi”. Mă duceam să recuperez gagica de la lucru, seara târziu. Nu stăm departe de Universitate, însă prefer un taxi mersului pe jos, din raţiuni ce ţin de timp, lene şi gleznă sucită. De fapt, stăm atât de aproape, încât de obicei taxiurile refuză să vină la comandă.
În caz că nu ştiaţi, în Timişoara se poartă ca dispecerele să întrebe unde merge cel care face comanda, să nu fie cumva cursa prea scurtă, deşi cic-ar fi ilegal de câţiva ani să refuzi, ca taximetrist, o cursă, oricât de scurtă ar fi ea. De unde şi taxa aia de pornire, dacă stau bine să mă gândesc.
Eu, rebel din fire, încerc să mă dezobişnuiesc de la a le zice unde merg, pentru că nu-i treaba lor şi, iarna, aş merge şi până la colţ cu taxi, după pâine. Aşa că cer o maşină, pur şi simplu, sperând că dispecera nu mă va întreba unde merg. Încă nu am stabilit în mintea mea cum să mă răţoiesc la ea dacă întreabă, deci dacă întreabă îi zic şi ţin degetele-ncrucişate să vină vreo maşină. Acum două zile am avut noroc şi nu m-a întrebat, iar taxiul a ajuns în două minute.
“La Universitate”, zic, “şi dup-aia înapoi”.
Şi plecăm. Read More »
February 15, 2012 – 12:35
Acum vreo oră jumate, pe calea Şagului din Timişoara, circulaţia era blocată pe un sens chiar la trecerea de pietoni dinaintea podului. Aveam să aflăm, după câteva minute, că era un om pe trecerea de pietoni, deducând că a fost lovit de un camion ce era oprit mai în faţă, cu avariile pornite. Şoferul Hummer-ului din faţă a coborât, s-a dus să vadă care-i baiul şi a conchis: a murit.
Ca un om normal, m-am veştejit pe loc pe dinăuntru, pentru că nu suport să mă gândesc la morţi aşa stupide. Tot ca un om normal, când am trecut pe lângă accident, m-am bucurat să văd că băbuţa (căci omul respectiv era o băbuţă, de unde putem concluziona că şi băbuţele sunt oameni) se mişcă şi, fiind cu faţa în jos, spre asfalt, încearcă să se ridice, semn că există foarte multe şanse să fie vie. Şi tot ca un om normal, m-am bucurat să văd că respectivul camion nu era îndoit deloc şi nu avea pe masca din faţă nicio urmă, serioasă sau superficială, de om. Read More »
Sâmbătă am fost pentru prima oară la squash, la invitaţia Tiţei şi a obiceiurilor ei sănătoase. Fiind un sportiv desăvârşit, ieri am fost absolut doborât de o febră musculară cum am mai avut doar după Peninsula de anul ăsta (care a fost, de fapt, mai mult o mahmureală monstruoasă combinată cu o săritură cu coarda elastică). Mă dor toţi muşchii, începând de la ceafă şi până în talpa piciorului drept. De fapt, singurii muşchi care nu mă dor sunt cei de la mâna stângă – ceea ce e o dovadă clară că şi WASD-ul e destul de solicitant.
După care, seara, ne-am jucat în zăpadă. Normal că mi-am luxat glezna şi că ieri mai mult mi-am cărat după mine piciorul stâng decât l-am folosit. După care am văzut şi eu poza care ne-a fost făcută, mie şi şuncii mele, în timp ce jucam Squash, şi am devenit subit conştient de dimensiunile mele (mi se întâmplă chiar şi mie uneori).
Asta aşa, ca să fiu entuziasmat şi altă dată să mă ridic de la computer. Cine vrea sfaturi de slăbit? Dau ieftin.
- Da şefu’, m-aţi chemat?
- Ia un loc, te rog. Ai idee de ce te-am chemat, Iarnă?
- Nu, şefu’, ce-am făcut?
- Eşti un prost, aia ai făcut. Eşti cel mai prost anotimp. Dintre toate anotimpurile, tu eşti cel mai român.
- Cum vine asta, şefu’?
- Uite fix aşa: Read More »
