Film: Sausage Party / Petrecerea Cârnaţilor (2016)

Când i-am cerut un bilet la Petrecerea Cârnaţilor, casiera de la Cinema City a făcut ochii mari şi m-a întrebat “Pentru dumneavoastră?”. S-a liniştit când i-am confirmat. “Nu e pentru copii, să ştiţi. E oribil, nu ştiu ce fel de părinţi inconştienţi şi-ar duce copilul la filmul ăsta, e oribil. Nu ştiu cui îi place, cine poate să facă aşa un film.” A repetat că e oribil, mai ales înspre final, în timp ce-mi zicea că o mamă tocmai intrase la filmul ăsta cu trei copii până în 12 ani, în ciuda insistenţelor că e oribil şi că nu e pentru copii, şi în ciuda faptului că mama a fost rugată să semneze că a luat la cunoştinţă că nu e film de copii şi îşi asumă responsabilitatea pentru ce-or să vadă copiii ăia acolo.

Am văzut filmul şi am înţeles ce zicea doamna cea amabilă de la casierie. Nu e un film pentru copii. Bine, ştiam dinainte că e o comedie adultă, nu îmi făceam iluzii cum c-ar fi doar un instrument de marketing, dar nu ştiam exact cât de departe vor merge cu partea “adultă”. Ei bine, din copiii prezenţi în sală ieri, au părăsit sala o fetiţă de vreo 10-11 ani împreună cu mama ei cam în momentul în care pe ecran irigatorul vaginal sugea lichidul dintr-o cutie de suc printre picioarele acesteia.

Petrecerea Cârnaţilor începe vesel, cu un cântec în dulcele şi clasicul stil Disney, compus de însuşi Alan Menken, compozitorul care a câştigat nu mai puţin de opt Oscaruri pentru muzica din Mica Sirenă, Aladdin, Frumoasa şi Bestia şi Pocahontas. Cântec care, dacă n-ar avea versurile dubioase pe care le are, n-ai şti că nu e dintr-un film Disney. Asta diferenţiază o parodie ieftină de una mişto.

Filmul în sine e o alegorie deloc subtilă legată de viaţa de apoi, zei şi credinţă, în care mâncarea dintr-un magazin crede că dincolo de uşile supermarketului îi aşteaptă un tărâm în care vor trăi pe vecie în fericire şi armonie – fiecare cântând în fiecare dimineaţă ode zeilor ce împing coşurile de cumpărături pentru a fi următorii aleşi. Iar în momentul în care cineva suerează doar că poate dincolo de uşi nu îi aşteaptă acel eden mult promis, e catalogat ca nebun şi exilat.

Filmul atinge subiecte oarecum tabu, gen abstinenţa şi stăpânirea impulsurilor sexuale vs. credinţă, conflictul dintre Israel şi Palestina sau venirea omului alb pe tărâmul inhabitat de indieni al Americii. Subiectele sunt atinse facil – cel puţin pentru vorbitorii de limbă engleză – unde un taco femelă este atras(ă?) sexual de o chiflă, dar credinţa îi zice să-şi stăpânească dorinţele; chifla are impresia că este pedepsită de zei pentru că şi-a “atins vârfurile” cu cremvurştiul; conflictul Israel-Palestina e reprezentat printr-o lipie arăbească ce se ceartă cu un bagel pe subiectul cui a ajuns primul pe raftul său şi cine pe cine a dat afară de unde (în final ajungând, asemenea oricărui film Disney sau Pixar, să-şi rezolve diferenţele de opinie, să devină prieteni şi să facă sex anal).

Ca realizare, filmul e de o calitate întâlnită la studiourile de animaţie mari, gen Pixar sau Dreamworks (e co-regizat de Conrad Vernon, regizorul unor filme ca Monsters vs. Aliens, Shrek 2 sau Madagascar 3). Vocile sunt cele la care te-ai aştepta de la un film scris/produs de Seth Rogen: el însuşi, Kristen Wiig, Jonah Hill, Bill Hader, James Franco şi Danny McBride.

Pe lângă clasicii trupei lui Rogen, mi-au plăcut în mod particular vocile lui Michael Cera (cremvurştiul Barry), Nick Kroll (irigatorul vaginal pe steroizi) şi, poate cel mai mult, Edward Norton în rolul bagelului Sammy Bagel Jr., despre care am crezut până la final că e jucat de vocea lui Woody Allen şi nici acum nu-s chiar sigur că nu e aşa).

Ce nu mi-a plăcut: înjurăturile sunt trei la un leu, prea multe şi inutile. Poate pentru a stabili cât se poate de clar că e film pentru adulţi, poate că a fost gândit ca un element artistic – nu ştiu. Cert e că multe replici puteau fi exprimate mai natural fără a arunca câte un “fuck” pe secundă. Nu zic că ar fi trebuit să fie cenzurat complet, însă ar fi putut scoate din înjurăturile inutile pentru ca cele amuzante să fie mult mai de efect.

Comparat cu singura animaţie “adult” pe care mi-o amintesc acum – filmul South Park -, Sausage Party e mai slab. South Park a fost o satiră bună a începutului anilor 2000, Sausage Party parodiază genul filmelor animate de familie în general, fără a satiriza neapărat ceva anume. E o scuză bună pentru a face nişte glume porcoase şi a pune pe marele ecran o orgie cu mâncare.

Per ansamblu, mă bucur că am văzut filmul ăsta şi nu Suicide Squad sau Ghostbusters – pentru că e diferit faţă de ce am văzut în ultima vreme şi simţeam nevoia să încerc ceva nou. Nu e o capodoperă, însă e distractiv şi am râs mult. Îl recomand dar nu neapărat la cinema, ci l-aş aştepta mai degrabă în format digital – nu de alta, dar sigur nu e un film pe gustul oricui şi e mai comod să-l poţi opri decât să pleci din sală.

2 thoughts on “Film: Sausage Party / Petrecerea Cârnaţilor (2016)

  1. Si South Park e plin de injuraturi :)) Si nu ma refer la cele 19 sezoane …

    Prin luna Octombrie ar trebui sa fie disponibil la … streaming ;)

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.