Fuga

Ce s-a întâmplat, de fapt, la Oradea?

Păi: pe de-o parte s-a sărbătorit istoria oraşului şi a cetăţii de aici, prin concerte, demonstraţii de tir cu arcul (la care m-am încumetat chiar şi eu), spectacole medievale, costume, mici, bere şi voie bună.

Pe de-altă parte, organizatorii – în speţă, Casa de Cultură Oradea – au folosit evenimentul ca pe un însemn al verii culturale din Oradea, ce va culmina, în octombrie, în festivalul Toamna Orădeană, festival de altfel strâns înfrăţit cu ce s-a întâmplat weekend-ul ăsta în cetate.

Noi, oamenii cu blog din toată ţara, am avut parte sâmbătă dimineaţă de ceva special şi neaşteptat. Anume, la ora 9 trecute fix, directorul Casei de Cultură Oradea (anume, Flavius Bunoiu) ne-a chemat în incintă, ne-a povestit puţin despre cum a fost anul trecut la Toamna Orădeană, cum o să fie anul ăsta, după care ne-a explicat pe scurt că o să facem nişte echipe, o să ne dea o ghicitoare, apoi trebuind să căutăm indicii prin oraş, sub forma unori coduri QR (le ştiţi, alea alb-negru, pătrate, prezente din ce în ce mai des prin ziare, pe bannere, pe blocuri sau prin staţiile de tramvai), amplasate – urma să aflăm – pe tricourile albe ale unor frumoase domnişoare orădence.

exemplu de cod QR

Primul cod ne-a dus la turnul Primăriei din Oradea – turn cu 250 de scări, în vârful căruia trebuia să găsim al doilea cod şi din vârful căruia se vede tot oraşul. Problema, însă, a fost că – ghicind primul cod atât de repede – echipa Timişoara a ajuns la turn cu câteva minute înainte de a se deschide, găsind codul jos, la intrare. Drepţi şi cinstiţi, am aşteptat cuminţi trei minute să se deschidă porţile turnului, să putem urca şi admira Oradea din acesta, că – în fond – de-aia am venit, să vizităm punctele cheie ale oraşului şi să ne minunăm că noi n-avem acasă de-astea. Lucru pe care echipa din Cluj nu l-a făcut, furând al doilea start, plecând direct după ce au scanat jos fata cu QR-ul, câştigând vreo 10 minute bune în drumul spre al doilea obiectiv. Ţeapa lor, că n-au prins privelişti de genul ăsta:

Când, însă, am văzut că avantajul pe care l-am avut la început a fost pierdut în faţa grăbiţilor clujeni, cele mai două câştigătoare fete din echipă, anume Tiţa şi Corina, au preluat conducerea timişorenilor şi au stabilit ca scop unic pentru ziua de sâmbătă câştigarea cursei cu orice preţ. Iar preţul ăsta a însemnat s-o luăm la pas foarte grăbit spre al doilea obiectiv, dezvăluit de pieptul fetei din turn, Palatul Baroc.

Am ajuns la acesta deja bătuţi de soare, cu tălpile arzând şi transpiraţi până-n chiloţi. Ca răsplată pentru efortul nostru de a ajunge repede, am avut parte de o surpriză specială: echipa din Cluj doar ce găsise al treilea cod şi pleca în fugă spre al treilea obiectiv. După ce am scanat indiciul, Tiţa fiind cea care a ghicit că e vorba de Teatrul Regina Maria din Oradea (lăsând şi un chirăit să-i iasă pe gură, cu bucurie, când şi-a dat seama de răspuns), am pornit grăbiţi spre acesta, la prima trecere de pietoni întâlnindu-ne cu echipa clujeană, care aşteptau, neliniştiţi dar totuşi legal, colorarea semaforului în verde. Iar, în clipa în care asta s-a întâmplat, am luat-o, toţi 12 oameni din cele două echipe, la fugă, la propriu.

În fugă ne-am tachinat în legătură cu condiţa fizică a fiecăruia. Tot în fugă ne-am despărţit, fiecare dintre echipe sperând că drumul ales e mai scurt. Tot în fugă ne-am întâlnit cu echipa din Bucureşti, care nu ajunsese încă nici la al doilea obiectiv. Tot în fugă ne-am ascuns de soare printre străzile Oradei, şi tot în fugă am căutat pe smartphone cel mai eficient drum până la destinaţie. Iar, în momentul în care am ajuns la aceasta, ne-am oprit pentru câteva secunde-n loc, s-o scanăm pe domnişoară şi să aflăm, cu bucurie, că suntem primii care am ajuns la ea.

Indiciul pe care l-am găsit la teatru ne-a trimis la o “pasăre de pradă capturată într-un vitraliu vechi sub cupola replicii în miniatură a galeriilor Vittorio Emanuele din Milano” – nu ne-a luat nici măcar cinci secunde să ne dăm seama care e următorul obiectiv: Pasajul Vulturul Negru, din centrul oraşului (unde, fie vorba între noi, am găsit o pizzerie delicioasă – nu mai ştiu cum îi zice, da’ e acolo). Am întins-o, deja mai liniştiţi în emoţii şi viteză de deplasare (la urma urmei, suntem bloggeri, nu atleţi, eram deja cu limba de-un cot afară) spre acesta, sperând doar că fata de la teatru nu ne-a păcălit şi, într-adevăr, preluasem conducerea.

Când am ajuns la Vulturul Negru, fata-cod de aici ne-a confirmat că suntem primii. Ia nu vă mai gândiţi la prostii. Nici nu trebuia, de fapt, să ne confirme, pentru că privirea ei la început plictisită, apoi întrebătoare, iar mai apoi puţin terifiată de şase oameni transpiraţi, gâfâind, mergând ţintă spre ea cu telefoanele îndreptate spre pieptul ei a dat de gol faptul că nu întâlnise asta mai devreme şi că nimeni n-o prevenise de ce avea s-o aştepte. Ultimul indiciu s-a dovedit a fi şi cel mai greu de priceput pentru nişte timişoreni obosiţi, făcând referire la o “broască ţestoasă din pietre masive”. Acesta a fost momentul în care supraveghetorul nostru local, Laurenţiu, acest Orădeanul al Oradei, ne-a zis că normal că el ştie răspunsul, însă după cum anticipam, nu ne poate ajuta. Ne-a atras, totuşi, atenţia să fim atenţi la tot ce ne-a fost oferit înainte de a pleca în expediţie, mai ales la harta absolut superb desenată a oraşului. Unde, bineînţeles, am găsit “broasca ţestoasă”:

Bucuroşi, am luat-o la fugă spre cetate, nu înainte de a o ruga-o pe fata codată să le transmită următoarei echipe care ajunge la ea că ei sunt, de fapt primii. Bine, în fugă e mult spus, căci deja ne târâiam picioarele umflate de naiba ştie câţi kilometri parcurşi prin Oradea. Am ajuns, totuşi, întregi la cetate, unde ne aştepta ultimul şi cel mai mare cod QR, anume:

Deşi pictat, poate fi citit de telefoane fără probleme, şi duce la nou-lansatul site al festivalului ce va să vie, Toamna Orădeană. E un exemplu pozitiv şi surprinzător de site optimizat şi pentru telefoane – puteţi să-l accesaţi cu telefonul, să vă convingeţi.

A fost, practic, cea mai mişto lansare de site la care am participat personal. Asta ca să nu mai punem la socoteală şi restul Zilelor Cetăţii, unde am avut parte de marşuri medievale, un concert Emeric Imre foarte, foarte mișto, spectacole cu flăcări şi multă, multă distracţie şi oameni foarte faini. Şi un chef de zile mari la hotel, pentru că l-am sărbătorit pe Zicu, a cărui zi a fost sâmbătă noapte, deşi de fapt n-a fost.

Vedeţi şi un filmuleţ by RăzvanBB.

3 thoughts on “Fuga

Leave a Comment

Your email address will not be published.