Ovidiu Sîrb

Când aţi ajuns ultima dată la Urgenţe cu o rană gravă? Sper că nu de curând.

Frate-meu a păţit-o acum o săptămână, când era la Sziget. Ne dădeam pe un patinoar artificial de pe insulă, jucând hockey, ca băieţii. Frate-meu, ca voinicu’, nu şi-a pus genunchierele, iar când a căzut împreună cu Rob, acesta i-a tăiat genunchiul cu patina. C-aşa-i în hockey.

A venit primul ajutor. Nişte voluntari-copii de maxim 20 de ani fără, probabil, nicio pregătire medicală, care i-au pansat genunchiul, sperând să oprească sângerarea, după care l-au dus la cortul de prim ajutor. L-au cărat mai bine de un kilometru pe jos, pe picioarele lui, mai ştergându-i din când în când sângele care-i curgea pe picior. Că ambulanţa nu se deplasează atât de uşor, o să vedeţi mai încolo.

La cortul de prim-ajutor l-au verificat, l-au pansat din nou şi i-au făcut fişă de internare pentru urgenţe, după care i-au zis că va trebui să plătească ambulanţa până la spital, iar aia costă 8.000 de forinţi, care-s puţin peste 125 lei româneşti, iar dacă n-are asigurare va trebui să plătească şi spitalizarea. Întreb asistenta cât, îmi zice că “nu ştiu, dar nu mi-aş dori să fiu în locul lui”. Optimist, ce să zic.

Partea proastă cu adevărat abia acum vine: frate-meu a stat întins trei ore la cortul de prim ajutor, aşteptând să plece cu ambulanţa, pentru că… ambulanţa nu pleacă decât dacă are trei oameni de cărat. Cu tot cu cei 8.000 de forinţi. Fără să ştie dacă are o tăietură superficială sau una gravă, fără să ştie dacă e chiar urgent sau mai poate aştepta, fără să ştie dacă fata aia care căzuse pe spate are coloana ruptă sau doar îi place ei să nu se mişte (în final n-avea nimic, a plecat de la spital pe picioarele ei).

Într-un final, după trei ore, s-au strâns cei trei răniţi şi au plecat spre spital. Aici s-a schimbat total placa. Am plecat şi eu cu maşina mea, însă am ajuns cu 15 minute mai târziu, pentru că Budapesta e mare şi spitalul la fel (practic, un complex întreg de spitale şi clinici, de te cară de la o secţie la alta cu maşina). Ei, în momentul în care am ajuns acolo, fratele era deja pe masa de operaţie, punându-i-se copci. Cinci minute mai târziu era în sala de aşteptare, completând un formular în română cum că declară pe propria răspundere că n-are asigurare şi că o să suporte altcineva costurile. Jumătate de oră mai târziu era deja cu bandajele schimbate, gata să plece. Vine asistenta şi-i dă o foaie pe care scrie ceva în maghiară, din care am înţeles doar 19.000 forinţi. Am întrebat ce-i cu preţul ăla şi cui trebuie să-l plătim, iar doctorul ne-a zis că atât costă operaţia de mai devreme, dar se deduce din “healthcare”-ceva şi să fim sănătoşi şi s-avem grijă pe viitor. După care un asistent i-a şi dat fratelui un scaun cu rotile, să se poată duce la budă liniştit.

Jos pălăria.

Iar pentru cei care se întreabă: genunchiul e OK, ’tis but a flesh wound, nu a atins tendoane, rotulă sau alte treburi importante, însă fratele a trebuit să revină în Timişoara ca urmare a întâmplării, pentru că i-ar fi fost aproape imposibil să ajungă la cort şi să reziste aproape o săptămână în el. Da’ nu e bai, că duminică a revenit cu forţe noi. Asta după ce miercuri, pe masa de operaţie, luase numărul de telefon al unei asistente, că cine ştie.

---

Peste 36 de milioane de români citesc zilnic acest blog! Fii şi tu unul dintre ei! Urmăreşte-mă pe Twitter, abonează-te cu un reader la RSS sau abonează-te prin e-mail. (chestiile astea sunt gratis, pentru voi, cei mai noi într-ale interneţilor)