Fetele de pe Bega

Monica. Cum a venit, aşa a şi plecat.

Eram tineri amândoi – atât de tineri încât încă nu cunoscuserăm nici măcar tinereţea. Eram doar nişte copii fără niciun Dumnezeu, fără vreun scop, fără vreun viitor sau trecut. Aveam, însă, emoţia şi entuziasmul vârstei. Iar pe astea nu ni le putea lua nimeni. Aş putea zice că a fost prima, puţin din ea intrând şi rămânând în viaţa mea.

Nu m-a ţinut mult, însă. Am cunoscut-o pe Erica într-unul dintre cele mai grele momente din viaţa mea: adolescenţa. Între schimbări de personalitate, de stil, de preferinţe muzicale, de anturaje, am cunoscut-o pe ea. A fost prima despre care am simţit că era de partea mea, indiferent ce ar fi – mi-a fost aproape la bine şi la rău. Asta până la Rita. Din care am avut parte doar puţin, cât am avut nevoie. Pentru că am văzut-o, mai apoi, pe Tina şi nu i-am putut rezista. Am lăsat totul în urmă, fără să mă uit înapoi – normal, la 18 ani nici nu aveam prea multe de lăsat înapoi, doar iubiri de-o vară sau de un weekend.

Ba chiar am început să mă joc cu focul: un an mai târziu am petrecut o lună la mare cu două fete… fără ca acestea să ştie una de alta. Ziua mi-o petreceam mai la soare, mai la umbră, cu o Sandră pe care o cunoscusem acolo, iar nopţile în întregime cu Maria, care locuia chiar pe malul mării, pe care o cunoscusem pe Internet şi care mă găzduia trup şi suflet.

La întoarcere n-am mai ştiut de nicicare. Am cunoscut-o, însă, pe Jessica – venită direct din Străinezia, a petrecut doar o săptămână cu mine. I-am spus, însă, când a plecat “dacă vei vrea să mai vii, să ştii că sunt aici”.

N-a mai venit, însă te-am cunoscut pe tine. Iar puţin din tine mă face pe mine bărbat. Pentru că, doamnelor şi domnilor, acesta a fost mambo-ul numărul 5.

Pam pam.

8 thoughts on “Fetele de pe Bega

Leave a Comment

Your email address will not be published.