Alegeri

Încă de mică mi-au plăcut băieţii povestitori. Primul meu prieten, din clasa a cincea, luase media 10 la limba şi literatura română, pentru că citea multe cărţi şi avea un vocabular mult mai bogat decât se aştepta cineva de la un băiat de vârsta lui, de la care te-ai aştepta mai degrabă să îşi petreacă zilele bătând mingea de bloc şi bătându-se cu vecinii. Iar când trebuia să citească din manual în faţa clasei, era un vis! O intonaţie perfectă, fără să greşească niciun cuvânt, nicio literă.

A fost pentru prima oară când am fost emoţionată cu gândul la un băiat. Şi aproape de fiecare dată când se învoia să meargă la baie în timpul orei, mă făceam că trebuie să spăl buretele şi ieşeam şi eu, să mă întâlnesc “întâmplător” cu el pe coridoarele goale, sperând că într-o bună zi se va întoarce din drum şi îmi va spăla el buretele. Şi într-o bună zi s-a şi întors, iar de atunci am fost de nedespărţit. O săptămână, din cauza curvei ăleia de Bianca, că venea tot timpul în fustă la şcoală şi toţi băieţii roiau în jurul ei. Nu contează, în săptămâna aia am fost fericită. M-a făcut să râd sincer, pur, cum nu mă mai făcuse nimeni până atunci.

Ani mai târziu, dragostea mea pentru povestitori părea să nu se mai sfârşească. Multă vreme am refuzat să citesc orice altceva în afară de gândurile, sentimentele, trăirile, visele şi senzaţiile tactile ale lui Tudor Chirilă. Singurul blog pe care l-am citit vreodată, pe atunci, era al lui. Felul în care îşi alegea cuvintele, felul în care construia fraze şi metafore, felul în care îşi încolăcea trupul pe stativul de la microfon, felul în care transpira în concert, felul în care îmi provoca goluri în stomac, atunci când pentru o fracţiune de secundă se uita în ochii mei cântând “ne amestecăăăm”… Un vis, asta erai, Tudor! Un vis frumos, pentru mine, cântând despre tineri ca mine, despre marea pe care o iubesc atât, despre întâmplări nefericite, cum ar fi sinuciderea unui tânăr, moartea unei studente sau cancer, cu care nu pot rezona deloc, dar care înţeleg cât sunt de grave. La naiba, SIMT cât sunt de grave.

A trecut, încetişor, şi era Tudor Chirilă, iar peste ceva vreme, după ce abia îmi sărbătorisem trecerea în al 18-lea an de viaţă, am cunoscut un bărbat. Amuzant, cu darul poveştilor şi, ce m-a fascinat cel mai mult la el, avea ceva ce nu aveau băieţii de vârsta mea: un apartament doar al lui. Cu poveştile lui m-a cucerit, şi tot poveştile lui m-au dus, goală, în braţele lui. Bine, nu pot să zic că eu n-am fost parşivă, că şi eu l-am aburit puţin şi l-am dus de nas, înainte să-i ofer pentru prima oară trupul meu, făcându-l pe fraier să bată un oraş întreg după lapte, că i-am zis că nu stau decât dacă mă-mbăiază în lapte. După care l-am pus să mă ţină în braţe, lol.

În fine. Puteţi vedea clar că toată viaţa mea mi-au plăcut povestitorii. De aceea, vă imaginaţi cu câtă bucurie şi nerăbdare am acceptat să fac parte din juriul BlogJuan! O femeie puternică, urbană, cosmopolită ca mine să aibă ocazia să citească o grămadă de poveşti amuzante sau romantice, iar apoi să şi aleagă una dintre ele, iar votul ei să conteze şi să poată răsturna clasamente? Da, vă rog, aş dori o ocazie ca aceasta. Cu de toate!

Astfel, dintre toţi bloggerii pretendenţi la titlul BlogJuan, doi mi-au atras atenţia în mod special. Iar, pentru că dintre cei doi, unul singur trebuie să câştige, l-am ales pe Ovidiu Sîrb. În primul rând pentru că este superb, un povestitor înnăscut şi un umorist veritabil, dar şi mai important, pentru că iubita lui, Corina, merită cu adevărat să câştige. Pentru că ştiu că în fiecare zi mulţumeşte lui Dumnezeu că a pus mâna pe aşa un băiat perfect, curtat de mii şi mii de femei şi un băiat confuz. Pentru că numai el mă face să râd aşa cum o fac şi, de ce să mint, mă face să suspin, uneori, când sunt singură cu Internetul.

Dacă puteam vota doi, aş fi făcut-o, însă nu se poate. Iartă-mă, Vasile Manu.

3 thoughts on “Alegeri

Leave a Comment

Your email address will not be published.