Ovidiu Sîrb

Tema am preluat-o de la Zoso în cadrul concursului Bikewalk.

Prima bicicletă m-a făcut să cred, pentru o scurtă perioadă de timp, în magie şi supranatural. Pentru că, pe la vârsta de 5 ani, fusesem cu părinţii la Peleş (cred) şi aruncasem un bănuţ în ceva fântână a dorinţelor, dorindu-mi, după cum bine intuiţi, o bicicletă. Părinţii mi-au spus să nu le zic ce mi-am dorit, că nu mi se mai îndeplineşte. Câteva săptămâni mai târziu “mă dădeam” prin jurul blocului cu propria-mi primă bicicletă. Câteva zile mai târziu aveam parte şi de propria-mi primă julitură.

A doua bicicletă a fost o semicursieră chinezească. Cam ştiftake, dar era a mea. Avea roţi subţiri, zece viteze şi un ghidon îndoit “ca la turul Franţei”. Am primit-o cadou de la bunicu-mi pentru că intrasem cu brio la clasa specială de matematică. Felul ăla bun de “specială”. În clasa a 5-a. A fost prima mea dragoste. Am ieşit cu ea din oraş, am făcut concursuri, am făcut gambe frumoase, am ieşit la plimbare împreună cu fete pe role, sau le-am plimbat pe ele, fetele, pe rudă. Aşa-i zicem noi la cadru. Până pe la 17 ani, când a pus frate-meu mâna pe ea şi mi-a făcut-o bucăţi.

Dar nu a prea contat, pentru că, tot pe atunci, a primit el o bicicletă şmecheră, de prin Franţa (cred, scria Peugeot pe ea), pe care mi-am însuşit-o aproape instantaneu. Dintre toate, am îndrăgit-o cel mai mult. Arăta mişto, mergea bine, părea scumpă din toate punctele de vedere, iar eu eram adolescent, deci conta. Am bătut cu ea şi oraş, şi câmp, şi pădure. Eram nedespărţiţi: la şcoală, la prieteni, la prietene, la bere, la o iarbă verde, peste tot. Până aproape de majorat, când, chiar de Ziua Copilului, mi-a fost furată dintr-un bloc în scara căruia o legasem. Partea ironică e că aveam pe ea un mini-computer de bord electronic (din ăla care îmi arăta ora, viteza, distanţa şi caloriile consumate) pe care îl dădusem jos ca să nu mi-l fure. Ce-i drept, şi azi îl am, pe undeva, printr-un sertar.

De atunci şi până anul ăsta, prin aprilie, am cam luat o pauză. Îmi luasem permisul, am început să plimb fetele cu maşina (mă rog, cu Dacia), a început să-mi placă prea mult să conduc. Şi am uitat să mai şi pedalez, deşi e cam ca mersul pe bicicletă :) Până anul ăsta, însă. Pe de-o parte din cauza crizei, pe de altă parte pentru că prea am făcut burtă, am împrumutat o bicicletă de la amicul Rob şi îmi fac majoritatea drumurilor în oraş pe ea. E de oraş, e cu viteze în butuc şi coş în faţă. Uneori mai lipesc cu scoci telefonul mobil pe cadru, cu funcţie de GPS, alteori se mai dezumflă o roată, dar face parte din farmecul ciclistului. Am început să reiau parte la acţiunile locale pro-bicicletă, am “număr” de bicicletă, vestă reflectorizantă pentru noapte şi plănuiesc să îmi iau şi o cască. Iar în viitorul apropiat plănuiesc să deţin o bicicletă nouă, proprietate personală. Dacă n-o fi una roşie câştigată (hint-hint), o fi alta, ori tot una cu coş, ori un “chopper”.

---

Peste 36 de milioane de români citesc zilnic acest blog! Fii şi tu unul dintre ei! Urmăreşte-mă pe Twitter, abonează-te cu un reader la RSS sau abonează-te prin e-mail. (chestiile astea sunt gratis, pentru voi, cei mai noi într-ale interneţilor)