Există un moment în viaţa fiecărei femei în care aceasta intră într-o discuţie în contradictoriu cu un bărbat, pe subiectul “bărbaţi vs femei”, evident, iar când vede că rămâne fără argumente, o bagă pe aia mică cu “oricum, voi ar trebui să ne fiţi recunoscătoare, pentru că doar noi trecem prin chinurile facerii”.

Ţin să nu fiu de acord. Tocmai am trecut şi eu prin acele chinuri, sunt sigur. Am avut parte de cea mai odioasă căcare din câte pot eu să-mi amintesc.

A ars. A durut. Iniţial, înainte să mă aşez pe vas, credeam că e doar mult material strâns acolo, urmând să îl eliberez uşor, prezentând şi un zâmbet uşor îngâmfat, de superioritate faţă de semenii mei care nu se cacă aşa bine. Căci eram pregătit să mă cac vârtos, bărbăteşte, doar de aia l-am amânat atâta. Şi mă aşez, îmi iau poziţia strategică, cu telefonul în mână şi cu Backgammon-ul pornit. Pentru că orice bărbat adevărat se cacă straşnic, iar în timpul ăsta joacă şi table – e fapt demonstrat, am citit eu pe Internet ^{[citation needed]}. Eram pregătit. Urma să mă cac, iar eu eram bucuros de treaba asta.

Şi i-am dat drumul. “Fii liber, prietene” i-am zis. “Înoată liber, du-te la ai tăi. Munca ta în lumea asta s-a sfârşit, e timpul să mergi acasă”. Dar nu voia. Ştia că i-a venit vremea, dar nu voia să plece încă. Sunt sigur că, dacă ar fi avut ochi, ar fi privit cu frică disperată în ei bolul în care încercam din răsputeri să-l arunc.

Se ţinea bine. Oricâtă presiune îi aplicam, se ţinea bine. Eu mă înroşisem deja la faţă, iar ochii îmi lăcrimau puţin. Nu am lăsat telefonul din mână, mă gândeam că dacă îmi iau mintea de la căcat şi mă concentrez pe table, va ieşi mai repede. Sau nu voi simţi eu cum mă chinuie, cum se umflă din toate puterile, refuzând să părăsească colonul. Ce prost am fost. Căcatului nu-i pasă de gândurile mele, nu-i pasă că eu sunt sau nu atent la el. Nici să fi avut ochi, tot n-ar fi ştiut ce se întâmplă acolo, sus. El ar fi văzut doar apa ce-l aştepta. Nu contează, îmi zic, sunt mai puternic ca el. TREBUIE să fiu mai puternic ca el, nu mă face pe mine un căcat.

După care s-a întâmplat ceva. A ieşit o parte din el. Nu ştiu dacă jumătate, un sfert sau doar capul, dar a ieşit. Făceam progrese, fără îndoială. Am răsuflat puţin uşurat, am terminat tura de table (pe care am câştigat-o, pentru că sunt un bărbat veritabil, pe lângă că joc table când cac, mai şi câştig), atent fiind să nu încord bucile şi să-l tai de la jumate (căci un bărbat adevărat nu taie căcatul – îl cacă pe tot, dintr-o dată), am început o tură nouă de table, am tras aer în piept şi l-am poftit să iasă mai departe.

În partea două a bătăliei, Ştefan (aşa am hotărât eu, după ce m-am ridicat: m-am uitat la el şi am decis că dacă ar avea ochi şi bască, ar semăna leit cu un poliţist comunitar de la mine din zonă pe care-l cheamă Ştefan) s-a lăsat convins puţin mai uşor decât în prima parte, dar nu s-a lăsat învins fără o luptă adevărată, bărbătească. Luptă după care am răsuflat cu adevărat uşurat. Partea a treia a fost o floare la ureche, a constat în exorcizarea fratelui mai mic al lui Ştefan (căci nesimţitul a venit cu familia la chef şi nici n-a adus de băut), exorcizare care a fost de-a dreptul monotonă pe lângă ce trăisem cu doar câteva minute înainte. La ăsta micu’ m-am hotărât să-i zic Ionuţ. Pentru că avea meclă de Ionuţ şi era aşa, firav şi timid.

I-am mai dat câteva minute să se obişnuiască cu noua lui casă, timp în care am bătut telefonul la table de s-a căcat pe el, apoi m-am ridicat. L-am privit. Era falnic. Era românesc. Era bărbătesc. Dacă ar fi avut ochi, îmi închipui că m-ar fi privit pe de-o parte mândru, pe de altă parte ar fi avut o privire paternă, m-ar fi privit cu aceeaşi mândrie cu care un tată îşi priveşte fiul în ziua nunţii acestuia, când mireasa e o bunăciune de n-a văzut neam de neamul lui. Pentru că am luptat. Am luptat drept, am luptat şi murdar. Acum ştie că e timpul lui. A căzut într-un moment de onoare, lupta lui a fost poate cea mai încrâncenată din câte am avut onoarea să lupt. Eu am fost mai bun, dar asta probabil că a ţinut doar de dimensiuni. Probabil că, dacă ar fi fost măcar jumătate cât mine, situaţia a fost alta. Deşi nici dimensiunile lui nu au fost neglijabile, nu ştiu dacă am văzut vreunul mai mare până acum.

Adio, Ştefane. Adio, prieten bun. De-acum eşti liber.

Şi un cântecel oarecum relevant subiectului:
[audio:114 – the shins – wipe my butt.mp3]
(de descărcat de aici)