Ovidiu Sîrb

Aţi văzut în ultima vreme râsul unui copil? E cea mai frumoasă, inocentă şi sinceră expresie pe care o veţi putea vedea vreodată. E fericit. Se naşte fericit şi, pentru câţiva ani, e fericit fără măcar să realizeze asta, orice i s-ar întâmpla. Pe măsură ce trece timpul, însă, copilul dispare încet, devine tot mai tăcut, ascuns adânc în trupul unui om matur care, uitând cât de fericit era odată, devine suma propriilor sale alegeri şi greşeli în căutarea unei noi fericiri. Odată pierdută inocenţa şi nepăsarea primilor ani de viaţă totul e pierdut. Pe măsură ce încercăm să ne maturizăm, pierdem tot mai mult din ceva ce odată aveam de-a gata. Gata cu joaca, gata cu prosteala, gata cu cântatul pe stradă, gata cu ţopăitul, gata cu distracţia sinceră. Pentru că nu e bine, ce-or zice alţii dacă mă văd că mă prostesc aşa? Încercând să ne maturizăm devenim din ce în ce mai imaturi, pentru că ne ţinem cu dinţii de un concept copilăresc faţă de ce ar trebui să însemne maturitatea.

Personal, însă, îmi dau seama că nu sunt pierdut. Copilul din mine încă e treaz, bine-mersi, chiar dacă puţin ameţit de la tot tutunul şi alcoolul pe care le bag în mine. Astăzi am realizat că, în loc să trec podul pe trotuar, ca oamenii mari, încercam să-mi ţin echilibrul pe bordură. Iar când am ajuns acasă, am urcat cele şase scări din doar doi paşi. Şi mi-am dat seama că încă îmi place să fac multe din chestiile pe care le făceam acum prea mulţi ani, fără să-mi dau măcar seama.

De exemplu, încă îmi place să urc treptele câte două-trei şi încă îmi place, uneori, să le cobor alunecând pe bara de siguranţă. Încă îmi place, când mă plimb prin centru, să păşesc pe dalele pătrate în mişcarea L a calului de la şah. Iar când sunt în Unirii îmi vine tot timpul să mă ţin după un singur rând de pietre cubice, ca să observ apoi că, de fapt, rândul nu merge drept, ci e puţin curbat, oprindu-mă derutat pentru câteva secunde, decizând care rând va fi următorul pe care-l voi urma.

Şi încă fac forme din hârtie. Acum nu avioane din coli dictando, ci avionaşe, floricele şi broscuţe din etichete de bere. Încă mă mai dau cu cărucioarele de cumpărături. Inconştient şi oarecum discret, nu ostentativ, ca-n Jackass, doar ca să fiu observat. Încă mai patinez cu şosetele pe parchetul alunecos. Încă îmi place să calc prin bălţi, deşi sunt conştient că mă voi murdări, doar ca să văd cum se împrăştie apa. Mai mult, am extins treaba asta şi la bălţile de pe şosea, în care intru cu maşina intenţionat. Încă îmi place să găsesc, iarna, o baltă ce stă să se dezgheţe, să calc pe ea şi să o aud cum crapă. E un sunet unic, pe care nu ai şanse să-l auzi în alte circumstanţe. Încă îmi place să scot mâna pe geamul maşinii, indiferent că sunt la volan sau nu, şi să las vântul să se joace cu aripa mea. Uneori mai urc treptele în patru labe, dar nu neapărat pentru că mi-ar plăcea foarte tare, ci de nevoie. Încă îmi place să calc pe frunze uscate doar pentru a le auzi cum crapă sub talpa mea. Încă îmi plac super personajele din comics. Nimic nu mă bucură mai mult vara decât un film cu buget mare cu tot felul de Supermeni, Batmeni, Iron Meni, Transformerşi, orci, zombies şi lasere.

Plus că încă îmi place la nebunie să am un sân în gură.

---

Peste 36 de milioane de români citesc zilnic acest blog! Fii şi tu unul dintre ei! Urmăreşte-mă pe Twitter, abonează-te cu un reader la RSS sau abonează-te prin e-mail. (chestiile astea sunt gratis, pentru voi, cei mai noi într-ale interneţilor)