Bătrâna e legendara mea Dacie 1300 din ’82, pe care se ştie deja că o iubesc tare. O mai cheamă, după preferinţe, Săgeata Albastră (gluma stă în “săgeată”, pentru că albastră chiar e), Sîrbmobilul (pentru că e a mea, ofcors, şi pentru că am număr de şmecher la ea, anume TM 85 SRB), Park Place, pentru că are discobol agăţat de retrovizoare sau Băga-mi-aş Pula-n Tine De Rablă, Acu Crăpi?, din motive lesne de ghicit. Urmează câteva din păţaniile prin care am trecut împreună.
Când am adus-o de la fostul ei proprietar, adică ceva unchi de al meu care-şi luase Logan şi mi-a făcut-o cadou, pe ideea fluturaşilor pe care-i primeşti pe stradă (“Ia, aruncă tu ăsta”), a condus-o tata de la Reşiţa la Timişoara. Era să rămână fără o roată, pentru că se slăbiseră prezoanele.
Apoi, despre jigler cred că nu e cazul să povestesc. În schimb, o să vă povestesc despre ştergător. Eram eu, deci, pe Ialomiţei, acum vreo două ierni, pe o ninsoare din aia odioasă, noaptea pe la ora 3, cu mucii îngheţaţi în maşină, cu mănuşile pe mâini şi fularul pe bot, ştergând sistematic geamul cu mâneca de la geacă, pentru că dezaburirea era în concediu. Şi fumând, ca să am pretext să ţin geamul crăpat să se mai dezaburească puţin. Ei, şi cum mergeam eu aşa, frumos, gonind ca nebunul cu peste 20 de kilometri la oră, rămân fără ştergătorul din stânga, adică cel al şoferului. S-a supărat, a făcut stânga-dreapta-stânga-dreapta şi a zburat. Şi îmi cam trebuia, că pe cel din dreapta îl pierdusem cu două zile în urmă şi aveam o bănuială cum că şoferii adevăraţi conduc cel mai bine când văd pe unde. L-am recuperat, după ce am pus o frână finuţă care m-a băgat pe contrasens, căci era gheţuş.
Altădată, venind de la Lugoj, era să luăm foc. S-a rupt furtunul ăla infect care alimentează carburatorul. Şi deci de fiecare dată când călcam acceleraţia, benzina stropea frumuşel tot motorul şi toate maţele alea de sub capotă care nu ştiu cum se cheamă, căci sunt un finuţ, eu mân şi sun.
De Anul Nou, 2007-2008, puţin înainte miezul nopţii, Rob a rămas cu schimbătorul în mână, iar trecerea dintre ani era să-l prindă pe Tudor băgat sub maşină, legându-l cu sârmă.
După Revelion, ambreiajul a ajuns în aşa hal încât abia-abia pornea. Am cronometrat, prindea suta în fix 5,7 minute, dacă nu se îneca între timp.
Cel puţin de două ori pe lună mi se rupe mânerul de la uşă, cel interior. De vreo trei luni nici nu m-am mai obosit să-l repar. Becurile de marşarier nu merg de cel puţin un an. Motorul e copt. În ultima vreme e ca o nevastă, porneşte doar dacă o rogi frumos şi te umileşti puţin în faţa prietenilor tăi.
Şi nu în ultimul rând, cu ea eram când am rămas fără permis.
Peste 36 de milioane de români citesc zilnic acest blog! Fii şi tu unul dintre ei! Urmăreşte-mă pe Twitter, abonează-te cu un reader la RSS sau abonează-te prin e-mail. (chestiile astea sunt gratis, pentru voi, cei mai noi într-ale interneţilor)
5 Comments
a mea era Furia Rosie, sa o conduci era o adevarata aventura. i-a trecut si ei vremea…
Da mă, da te poţi numi şofer dacă n-ai condus măcar o vreme Dacia?
@underthebridge: am şi eu o furie roşie, o cheamă Minora, pentru că e mai tânără decât Sîrbmobilul, dar merge bine.
@bloodie: total de acord, nici n-am vrut să insinuez altceva. Cu toate problemele ei, o iubesc tare-tare.
Bleu Blitz:))
După Revelion, ambreiajul a ajuns în aşa hal încât abia-abia pornea. Am cronometrat, prindea suta în fix 5,7 minute, dacă nu se îneca între timp.
Prinde 100 ?:O
2 Trackbacks
[...] dupa niste cabluri pana la mine acasa. Pentru ca ne grabeam, l-am rugat pe Rob sa ma duca cu pseudo-masina pana acasa. Am ajuns teafar si nevatamat acasa, am luat ce imi trebuia si am pornit inapoi inspre [...]
[...] Dau juma’ de-mpărăţie şi calul meu de jucărie celui care îmi găseşte Sîrbmobilul. [...]