Ovidiu Sîrb

14 august:

Credeam că o să-mi placă Millencolin, dar n-a fost să fie, aşa că am dat o fugă până la iwiw World Music Stage, unde cântau Fanfara Tirana din Albania. Mi-au plăcut tare, ca de altfel majoritatea concertelor de pe scena de World Music.

Kaiser Chiefs au făcut un concert aşa cum ştiu ei, adică foarte dinamic şi public-oriented, iar Ricky Wilson şi ego-ul lui enorm au fost din nou la înălţime. În afară de mica scăpare cu “Nice one, Bucharest!“, publicul a fost în delir, ca să folosesc şi eu acest clişeu. Ricky s-a căţărat pe structura scenei, a intrat în public, mă rog, ca la B’estFest.

Pe Jamiroquai nu l-am văzut, spre ruşinea mea, dat fiind că era prea mare înghesuiala, iar fratelui îi era rău. În schimb, am ajuns din nou la iwiw, unde cânta Ky-Mani Marley, băiatul legendarului Bob. Am stat vreme de vreo trei melodii, toate de-a lui Bob Marley, după care am luat-o înspre cort. N-am apucat însă să ajungem, pentru că ne-am oprit la Roma Tent, adică Roma Sator, adică Cortul Ţiganilor, băi tată. Tocmai cânta Romano Drom şi în cort era delir, aşa că am rămas o vreme acolo. După Romano Drom au intrat românaşii noştri de la Kaliakra, tot ţigani, care mi-au plăcut tare. Poate nu la fel de tare ca Romano Drom, totuşi.

Apoi am prins ultima jumătate din concertul Kraak & Smaak, la cortul Wan2. K&S au fost, probabil, cea mai plăcută surpriză din tot festivalul. Nu ştiam nimic despre ei, nu cunoşteam nici o piesă, dar m-au dat gata instantaneu.

15 august:

The Cribs, pe lângă că nu l-au adus pe Johnny Marr cu ei, au fost ca dracu. Am stat doar până la I’m a realist.

În rest, fiind ziua punk, m-am cam ferit de scena mare, preferând să migrez spre scene mai puţin mainstream, dar cu muzică mai bună. Astfel, la iwiw World Music Stage am prins Altan, nişte irlandezi minunaţi care au cântat melodii tradiţionale, în engleză şi galică. Apoi, la orele 20 am plecat spre Travelling Fun Fair Stage unde cântau La Zika Belo, o trupă româno-franceză cu un solist/trompetist cubanez care au cântat în principiu cover-uri “lăutăreşti” după cântece consacrate, de la Misirlou a lui Dick Dale (Intro-ul din Pulp Fiction, pentru cunoscători, sau Pump It Louder de la Black Eyed Peas, pentru cei veniţi din google din ceva căutare sălbatică) la Ionel, Ionelule şi Get Up Stand Up a lui Bob Marley. Am avut bucuria să-i cunosc pe românaşii din trupă, ţigani de la Zece Prăjini, care sunt nişte băieţi de nota zece.

Am vrut să servesc şi Apocalyptica, dar cortul HammerWorld era mult prea mic pentru mulţimea venită să-i vadă, aşa că am renunţat rapid la idee. Cei care au fost au spus că a fost mişto tare.

16 august:

Sâmbătă a cântat Roisin Murphy, pe care am auzit-o doar, fără să o văd, pentru că am stat vreo două ore la coadă la bungee (despre asta într-un episod viitor). A sunat mai bine ca la B’estFest, din câte mi-am dat seama, dar nu mă prea omor eu după gagică.

M-am bucurat mult să-l văd pe Serj Tankian, care mi-a amintit destul de mult de System Of A Down-ul de acum vreo 5-6 ani, pe vremea când încă sunau bine. Mi-a plăcut, dar parcă tot mi-ar fi plăcut mai mult să văd întreaga trupă. Instrumentiştii de la concertul acesta erau prea cuminţi :) Ca o surpriză plăcută, a cântat Girl a celor de la The Beatles.

După care a urmat R.E.M., concertul cu cel mai mare public din tot festivalul. Public din care eu cu fratele am lipsit, hehe. Pentru că eram la Goran Bregovic. Goran e un artist desăvârşit, care îşi iubeşte muzica, trupa şi publicul. M-a impresionat foarte mult felul lui de a vorbi cu publicul şi modestia şi emoţia din vorbele lui. A început în forţă cu Gas, Gas şi a încheiat din nou în forţă cu Kalashnikov, între ele cântând şi Evo Zore Ederlezi, Mesecina şi multe din melodiile lui consacrate. Am dansat până nu mi-am mai simţit picioarele.

17 august:

The Wombats au fost a doua surpriză a festivalului. Cei trei băieţi din Liverpool au fost cea mai simpatică trupă din tot festivalul. Pendulum au lipsit, spre dezamăgirea mea şi a multor altora, din cauza unui accident. Babyshambles m-au surprins în mod plăcut: pe de-o parte muzica lor e foarte bună, iar pe de altă parte Pete Doherty nu s-a prezentat mort de beat sau drogat. Totuşi, parcă puţin cam calmi pentru ultima zi de festival şi pentru un public încălzit la Wombats, supărat de lipsa Pendulum şi care aştepta The Killers.

Ah, The Killers… Ce concert frumos. Brandon Flowers & Co. au fost cei care au încheiat seria concertelor de pe scena principală, făcând un spectacol de zile mari, numai bun de ridicat părul pe mână. Au cântat doar o melodie nouă, în rest au cântat ce au avut ei mai bun de pe albumele de până acum. Îmi amintesc că au cântat: For Reasons Unknown, Smile Like You Mean It, Tranquilize, Shadowplay, Sweet Talk, Read My Mind, Mr. Brightside, Jenny Was A Friend Of Mine, o variantă minunată de la Sam’s Town (cea de pe Sawdust, dar puţin mai mişto), Bones, This River Is Wild, încheind cu (nimic mai potrivit decât) All These Things That I’ve Done.

Astea au fost, deci, concertele cu care am avut ceva legătură. A fost o experienţă aparte, pe care o voi repeta şi anul viitor. Mergeţi şi voi, nu ştiţi ce pierdeţi.

---

Peste 36 de milioane de români citesc zilnic acest blog! Fii şi tu unul dintre ei! Urmăreşte-mă pe Twitter, abonează-te cu un reader la RSS sau abonează-te prin e-mail. (chestiile astea sunt gratis, pentru voi, cei mai noi într-ale interneţilor)