Ştiţi ce urăsc eu vara? Nu, nu canicula. E frumos pe caniculă, umblă gagicele dezbrăcate. Nu. Ţânţarii mă oftică.
De exemplu, monstrul ăsta:
Bine, poza n-am făcut-o eu, că dacă îl prindeam pe unul în postura asta îl pozam deja şters de pantaloni. Dar ideea contează. La mine în familie, eu sunt cel cu ghinionul de a fi muşcat de ţânţari. Unii îmi zic că am sângele dulce, de aia mă muşcă. Altele îmi zic că sunt un dulce, de aia mă muşcă. Mă fornichez în el sânge dulce, mai bine mă lipsesc.
Deja e plin de ei, şi încă nu e cât de rău se poate, încă îi mai pot controla. Pentru ucis folosesc pastile, pentru muşcături am cremuţă din aia chinezească, care nici ea nu mai e ce era odată. Dar vine vara şi nu mai mor nici cu pastile. Şi sunt nesimţiţi, vedea-i-aş desert de păianjen, mă muşcă cu mine de faţă. Şi mă umflu tare, şi mă mănâncă. Ce-i de făcut?
Peste 36 de milioane de români citesc zilnic acest blog! Fii şi tu unul dintre ei! Urmăreşte-mă pe Twitter, abonează-te cu un reader la RSS sau abonează-te prin e-mail. (chestiile astea sunt gratis, pentru voi, cei mai noi într-ale interneţilor)
2 Comments
miere pe pula sculata
cica face minuni la potenta, lol
Insectele m-au adus p-aci. Doar că duşmanul meu de moarte e puricele. Dacă există unul ascuns în blana pechinezului pe care-l ţine-n braţe gagica din staţie, ştiu sigur că m-a simţit de la o poştă şi trebuie să iau alt autobuz. Ţânţarii îmi dau târcoale, dar ei ştiu că nu-s al lor. Pişcăturile de pureci mă intrigă mai tare decât întrebarea “de ce n-a avut Cioran copii?” sau decât cea leibniziană, “de ce există ceva mai degrabă decât nimic?”. Sângele dulce o fi un defect genetic de compatibilitate?