Ovidiu Sîrb

Mă bucur că momentan n-am suflet pereche. Pentru că vine 14 februarie, marea sărbătoare a îndrăgostiţilor cu care nu ştiu ce legătură au românii, că e cu zece zile înainte de adevărata zi românească a îndrăgostiţilor.

E doar un prilej pentru televiziuni să difuzeze emisiuni tematice de căcat, un prilej pentru negustorii de mesaje scurte să-şi mărească vânzările, un prilej pentru reviste să pună inimioare pe prima pagină şi să dea sfaturi pentru cadouri de Valentine’s Day. Nu e nimic mai mult decât o săptămână de reduceri şi oferte roşii. Nimic mai mult decât o ocazie ca toţi bloggerii să-şi facă rost trafic şi click-uri pe Adsense din căutări pe Google cu “mesaje de valentine’s day”. De unde până unde, fraţilor, atâta entuziasm pentru o sărbătoare importată dintr-o cultură atât de căcăcioasă precum cea a Statelor?

Ziceam că mă bucur. Mă bucur pentru că nu are nimeni aşteptări de la mine, nu o să se aştepte nici o fată să îi iau ciocolată în formă de inimioară, pluşuri în formă de inimioară, felicitări în formă de inimioară sau flori în formă de buchet. Nu am cui să mă simt dator. Pentru că da, în momentul în care toată prostimea merge într-un sens, cu ochelarii-i de cal în funcţiune, parcă te simţi vinovat dacă refuzi să îi faci cadou iubitei măcar ceva simbolic. Aşa, Manuela nu-mi cere nici măcar apă.

Ca să nu uit, cu ocazia că urmează această minunată zi, am aici o felicitare care mi se pare mult mai potrivită pentru ziua de 14 februarie 2008 (şi mi se pare normal să fie în limba engleză, pentru că – nu-i aşa? – suntem o ţară de anglofili):

Mai multe aici.

Şi încă una de la Grigore (dar atenţie, că nu e pentru copii sau oameni sensibili la sânge!) aici.

Şi luaţi şi o melodie de dragoste, că m-am enervat. În rusă.

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Şi, că tot veni vorba: ce-i cu 8 Martie? Din câte ştiu eu e Ziua Mamei. Nu ziua tuturor femeilor. În România, cel puţin. Ziua Mamei. Ziua în care îţi aduci aminte că există o femeie care te-a născut, alăptat, ţi-a schimbat scutecele şi te-a şters pe funduleţ, te-a dus de mână la şcoală, ţi-a dat ceai de ceapă când ai fost răcit, ţi-a bandajat juliturile, te-a pocnit când te-a prins cu ţigara în gură şi aproape că a făcut infarct de emoţie când ai terminat liceul. De ce toate pizdulicile de 19-20 de ani se aşteaptă să primească ceva, orice, şi de 8 Martie? Bine fetelor, aveţi Valentine’s Day (că să fim serioşi, nu cunosc nici măcar una să facă cel puţin un sandviş gagiului în 14 februarie), aveţi Mărţişorul, acum vreţi şi Ziua Mamei? Eu, ca mascul, ce am? Nu neapărat în intervalul ăsta de trei spătămâni, dar în general. Am şi eu măcar o zi de care să mă bucur cu restul bărbaţilor, şi să ştiu că e doar a noastră? Că noi suntem vedetele? Măcar o zi. Noi nu consumăm mult. Nu cerem felicitări, nu cerem cadouri, nu cerem nici măcar o felaţie mai specială. Iniţiativa ar fi de ajuns. Gestul contează.

---

Peste 36 de milioane de români citesc zilnic acest blog! Fii şi tu unul dintre ei! Urmăreşte-mă pe Twitter, abonează-te cu un reader la RSS sau abonează-te prin e-mail. (chestiile astea sunt gratis, pentru voi, cei mai noi într-ale interneţilor)