Ovidiu Sîrb

Ce te faci când într-o ecuaţie de gradul I apare încă o necunoscută?

Adică: ce te faci când îţi curge mucu’ după o domnişoară după care se topeşte şi altul? Şi nu orice altul, ci unul din prietenii tăi. Îl laşi în durerea lui să facă tumbe în faţa ei a.î. într-un final să o dea sau nu gata? Îi faci concurenţă fair play? Îţi bagi picioarele în el?

Am mai fost în situaţia asta. Am ales şi calea concurenţei fair play (gen, “care-o prinde, e a lui”), am ales şi calea “ia-o tu, că nu merită să-mi pierd prietenii din cauza unei pizde”, “bros before hoes” etc. Am păţit-o şi ca unul din prietenii mei cei mai buni să-mi fure jumătatea mai bună. De două ori chiar. Ştiu, fool me once etc. A treia oară nu se mai întâmplă, asta e clar. Nu mai am încrederea în oameni pe care o aveam acum o vreme.

N-am ales însă niciodată calea egoismului. Şi tind să cred din ce în ce mai tare că asta nu e un avantaj, ci un defect al meu. Nu pot s-o fac, deşi am unele momente când aş putea să împlânt încet, cu sete, un cuţit ruginit în faţa oricui ar avea de-a face cu vreo fată cu care am eu de-a face.

Dar până la urmă o să las de la mine în continuare. La fel ca în cazul de faţă. Pentru că, moral, mi se pare mai corect. Şi poate pentru că sunt un slab. Şi lanţul trofic rămâne neschimbat: eu o mângâi trist, iar altul se bucură de un an bun.

‘mi-aş pula.

Edit: pfuu, ce bine e să te descarci. Na că mi-a trecut. Te iubesc, ţigane, don’t mind me.

---

Peste 36 de milioane de români citesc zilnic acest blog! Fii şi tu unul dintre ei! Urmăreşte-mă pe Twitter, abonează-te cu un reader la RSS sau abonează-te prin e-mail. (chestiile astea sunt gratis, pentru voi, cei mai noi într-ale interneţilor)