Ovidiu Sîrb

Observ un declin în activitatea mea bloggeristică. Am recitit însemnările de acum câteva luni şi erau altfel. Erau mai lungi, puţin mai personale, mai cu suflet. Dar în ultima vreme parcă nu mai am de unde, parcă nu mai pot. Am umplut blogul de clipuleţe şi tot felul de bălării. Odată era mai eu, puţin mai acid, puţin mai cu futu-i, puţin mai real. Acum a devenit o mică colecţie de căcaturi inutile, total rece şi departe de mine. Şi încerc să îmi dau seama de ce.

Se poate să fie pentru că de la o vreme încoace mă citeşte tot mai multă lume şi încerc, inconştient, să ţin oarecum pasul. Ceva îmi spune că trebuie să postez constant, trebuie să fie tot timpul ceva nou aici. Şi pentru că niciodată cantitatea nu e egală cu calitatea, intervine superficialitatea. Înainte scriam mai rar, dar scriam când simţeam nevoia să scriu.

Alt motiv ar putea fi urcuşurile şi coborâşurile din viaţa mea din ultimele luni. Dar despre asta, în episodul următor.

A treia variantă la care mă gândesc ar fi că mulţi dintre cititorii blogului s-au transformat, între timp, din nişte nume cu link, la comentarii, în feţe şi personalităţi. Cu unele nume am devenit amic, cu altele prieten. Unele nume îmi sunt tovarăşi de pahar, cu altele am împărţit o vreme o pernă şi un cearşaf, iar cu altele tocmai ce începe ceva, sper, frumos. Şi toate numele astea sunt o povară pentru mine. Nu mai pot să arunc nepăsător aici toate secretele mele, toate frustrările şi bucuriile mele. E ca atunci când realizezi că hamburgerul pe care tocmai îl mănânci a fost până ieri o vacă pe care o chema Joiana. De când îmi cunosc cititorii, deja parcă nu mai am libertatea aceea de la început, de când eram doar un alt nume pe un blog obscur, albastru şi urât.

---

Peste 36 de milioane de români citesc zilnic acest blog! Fii şi tu unul dintre ei! Urmăreşte-mă pe Twitter, abonează-te cu un reader la RSS sau abonează-te prin e-mail. (chestiile astea sunt gratis, pentru voi, cei mai noi într-ale interneţilor)