Ovidiu Sîrb

- Pupă-mă, Crăciuniţo!
- Prostule, nu vezi câtă lume e aici? Vrei să afle toţi?

Prostul sunt eu. Numele meu? L-am uitat demult. Oricum, nu contează. Mi l-am uitat de când ea mi-a dat altul. Ea, Crăciuniţa. Tanti Crăciun. Asta e povestea ei, povestea noastră, povestea mea. Eu sunt Spiriduşul, sau, cum mai sunt cunoscut în culturile mai bine dezvoltate, dar totuşi mai lipsite de cultură, Elful. Iar povestea asta a mea e pentru toţi copiii care încă mai cred că Moş Crăciun chiar există. Nu, dragii mei, nu există. Cel puţin nu în forma în care-l cunoaşteţi voi. Moş Crăciun este, de fapt, o femeie, şi nu e deloc bătrână, dimpotrivă. O cheamă Crăciuniţa, pentru apropiaţi, şi Tanti Crăciun în cercurile formale. Toată treaba asta cu Moş Crăciun e doar o mânărie de PR de pe la case mai mari, dar nu acesta e subiectul de azi.

Povestea de azi începe în urmă cu vreo şase ani. Eu, Spiriduşul, proaspăt absolvent al Academiei de Elfi şi ea, Crăciuniţa, ne-am întâlnit pentru prima oară privirile. Mi-a zâmbit. “Nu se poate”, îmi zic, “chiar ea să mă placă? Chiar Crăciuniţa? Negreşit, visez”. Nu, nu visam. Crăciuniţa a fost a mea. A devenit a mea cât ai clipi. A fost frumos, a fost minunat la început. Plimbările prin zăpadă, serile la lumina şemineului, dragostea fizică carnală sexuală pe ursul acela mort întins pe podea (despre care am aflat mai apoi că-l cunoscusem în copilărie - te rog iartă-mă pentru ce am făcut pe tine, Dănuţe), nopţile pierdute în fabrica de jucării… Până când a intervenit Şefa.

Şefa e puterea supremă la Polul Nord. După ce auzi toate poveştile posibile cu Moş Crăciun, ai crede că el e capo di tutti capi la Pol. În cazul nostru, care, nu-i aşa, ştim adevărul adevărat, autentic şi irefutabil, Crăciuniţa e acel cap de toţi capii. Ei bine, nu e aşa, decât în teorie. Din nou, pentru PR. În practică, însă, treburile sunt mult mai complicate, orice decizie trece prin mai multe autorităţi, iar decizia finala îi aparţine Şefei. Nimeni nu-i ştie numele, aproape nimeni nu a văzut-o, iar cei care, totuşi, au văzut-o, regretă. Nu are prieteni, toate relaţiile de amiciţie bazându-se pe favoruri reciproce. Ei, la un moment dat, Şefa cea mare decide că relaţia Crăciuniţei cu Elful trebuie să înceteze. Deja lumea vorbea, o lua peste picior, ce mai, relaţia asta o rănea. Şi pe ea, şi imaginea întregii afaceri, imaginea famigliei. Aşa că, la insistenţele şi ameninţările Şefei, treaba s-a rupt. Crăciuniţa a fost cuplată cu un tânăr director din branşă, iar Elful şi-a găsit alinarea în libertatea amară proaspăt căpătată şi consolarea în prietenii lui, Renii, mai ales Rudolf, prieten bun, cel cu nasul roşu.

Dar ce să vezi? Nu se terminase aici. Crăciuniţa, cu mâncărimi, tot la Elf venea. Căci se ştie, spiriduşii ăştia, deşi scunzi la verticală, sunt înalţi la orizontală. Elful, cu mâncărimi, tot la Crăciuniţă mergea. Mici escapade din partea amândurora, ce-i drept rare, dar numai bine cât sa ţină flacăra aceea a pasiunii aprinsă tare.

După vreo doi ani, ea, Crăciuniţa şi el, adică eu, Spiriduşul Elf, deciseră că iubirea e mai lungă decât gustul de Winterfresh şi că se poate continua, fără ştirea Şefei. Zis şi făcut. A continuat discret, bucuroşi de dragostea reaprinsă, pasiunea regăsită şi de Dănuţ, ursul mort de pe podea (mii de scuze din nou pentru picăturile fericirii, Dănuţe). Vreun an de zile fără grija zilei de mâine. Între timp aflase şi Şefa, dar aveam un pact tacit, şi anume noi nu ne afişăm, ea se face că nu ştie. Şi totul a mers ca pe roate.

Până la un anumit punct. Anume la festivităţile de deschidere a sezonului cadourilor, care se ţin anual la Polul Nord.

- Pupă-mă, Crăciuniţo!
- Prostule, nu vezi câtă lume e aici? Vrei să afle toţi?

Nu, nu asta era problema. Problema era alta. În călătoriile ei prin lume, între două livrări de cadouri copiilor cuminţi şi nu numai, Crăciuniţa s-a schimbat. Crăciuniţa s-a gândit să schimbe aerul. Crăciuniţa şi-o trăgea cu Rudolf, prietenul meu bun. Pe care, în mod amuzant, nici nu-l cheamă Rudolf, îl cheamă Ilie. Tot treabă de imagine.

A trecut exact un an.

Rudolf o iubeşte pe Crăciuniţă.
Crăciuniţa îl iubeşte pe Elf.
Elful, însă, cutreieră de un an lumea basmelor. Spre surprinderea lui, e fericit. E mulţumit de sine. Are încredere în sine. Nu se mai uită înapoi. Ţinteşte sus. Mult mai sus. De anul acesta, Elful lasă în urmă Polul Nord şi pleacă spre Marea Fermecată, unde e cald, nu există reni şi îl aşteaptă o prinţesă.