…să fiu, măcar pentru o lună-două, taximetrist.
Conduceam astă seară Loganul în spatele unui taximetrist (pe care-l chema Florin, aşa am dedus eu din însemnul “FLO” de pe portbagaj) şi m-am întrebat, cum mă întreb eu când mă simt profund, “oare ce viaţă duce un taximetrist?”. Douăşpe ore cu curul pe un scaun de Logan probabil că nu-s uşoare, dar nici chiar viaţă de vatman nu e. Mai schimbi traseul, mai vorbeşti cu un om beat, unul vorbăreţ, mai o gagică în cracii goi, mai o bătaie, mai un ciubuc, ceva.
Ei, şi la un moment dat mi-a parvenit o idee. Bine, nu dinăuntrul meu, ci de pe scaunul din dreapta, căci gagica-mi e o fire foarte creativă. Ar fi mişto să fiu, o vreme, taximetrist. Să duc tot felul de oameni de colo colo, să îi privesc, pe ascuns, prin oglindă, să le studiez hainele, să le studiez personalităţile, gândurile şi să bârfesc cu ei.
Apoi să scriu un blog cu toate astea. Un jurnal de bord, dacă vreţi. Ar fi plin de poveşti ridicole, plin de personaje colorate, plin de basme frumoase şi poveşti de dragoste scurte, îmbăiate în şampanie şi vodcă. Aş fi fascinat de prostia unuia, de imaginaţia altuia, aş râde la glumele uneia şi m-aş simţi prost în faţa gândirii altcuiva. M-aş înmuia tot dacă ar urca cineva cu un căţel drăguţ în maşină, aş fi deranjat de urlatul constant al unui copil, în trafic, printre claxoane, tramvaie şi stropi de ploaie.
Aş ieşi la cafea cu alţi taximetrişti, de la care aş auzi poveşti chiar mai fantastice decât ale clienţilor, aş asculta fermecat poveştile lor cu femei, m-aş arăta impresionat la auzul numărului femeilor prihănite de vreunul, aş zice “bine, bine, şefu’” atunci când unul mai vesel ar zice că, dacă am probleme cu cineva, să dau prin staţie şi vine el cu sindicatul să se bage. Aş descoperi noi străduţe, noi părţi ale oraşului, căsuţe mici şi frumoase în zone uitate de lume, aş asculta muzică liniştită toată noaptea şi aş conduce spre aeroport la răsăritul soarelui.
Da, aş vrea.
