Mai sunt patru zile până se termină etapa “Goana după blogger” a concursului Goana după Ovi 2.0. La momentul scrierii acestui articol sunt pe locul 2 în clasament, având 65 de voturi, cu 35 în urma lui Vali, care a făcut şi face în continuare figuri frumoase
În astea două săptămâni de concurs am învăţat câteva chestii interesante despre interneţi. Anume, când vine vorba de un efort de genul ăsta (durează câteva minute până poţi vota – trebuie creată o căsuţă de e-mail), greul îl duc în spate mai mult “fanii” decât prietenii. În sensul că, dintre prieteni şi apropiaţi, cel puţin 5 mi-au transmis că “e prea complicat”, deşi nu e atât de complicat. Corect, în mod normal şi un CAPTCHA mi se pare prea mult efort pentru a acorda un vot, dacă e vorba de concursuri imense cu tragere la sorţi (vezi lumea evei şi şofer de românia). Dar, în cazul de faţă, ajutorul oferit e palpabil şi real: nu se întâmplă tragere la sorţi, nu joc la loto sau la superbingo. E simplu: dacă mă votezi, mă aduci cu un pas mai aproape de un N900. Nu de probabilitatea câştigării unuia, ci de înmânarea unuia, de siguranţa asta. Chiar cu câteva zile înainte de ziua mea Aşa că, vă rog io, facem un gest? Modalitatea de votare e explicată aici.
Încă ceva: dacă până pe 5 septembrie strâng cele mai multe voturi, sunt declarat Bloggerul Ovi şi, pe 9, vin la Bucureşti să înmânez unuia dintre voi un alt telefon N900 şi zece perechi de căşti BH-905, de ascultat muzică tare prin Bluetooth. Şi beau o bere cu care dintre voi mă vrea Aşadar, mai sunt patru zile ca să strâng cel puţin 40 de voturi. Înseamnă cam 3-4 minute din viaţa a 40 de oameni, pentru ca Bloggerul Ovi să fie chiar Ovi! Hai, dragii mei, s-o facem şi pe asta, că nu tuşim!
La sfârşitul lui Mai am fumat ultima ţigară. Adică acum trei luni şi puţine zile. Iar acum, că o gaşcă de onlineri fumători (Petreanu care a dat tonul, plus Chinezu, Andrei şi cine-o mai fi) au decis să se lase în grup de patima asta, ce alt moment mai potrivit aş putea găsi să scriu şi eu câteva cuvinte despre experienţa ultimelor trei luni*?
nu e greu să te laşi (poţi să te laşi chiar zilnic, hehe), dar e mai greu să nu te reapuci.
nicotina e cel mai mişel drog, în sensul că nu îţi dai seama când te prinde (ex: dacă stai mai bine să te gândeşti, nu îţi aminteşti momentul în care ai decis să devii fumător, pentru că doar ai devenit), de aia e periculos să fumezi “doar una, că doar vezi ce uşor m-am lăsat?”.
a fost de ajuns ca, la o săptămână după ce m-am lăsat, să îmi mai aprind o ţigară şi să nu mă chinui să o fumez pe toată: mă dezobişnuisem cu gustul, gust mai puţin plăcut decât mă aşteptam, după câteva zile de pauză. Acum, dacă chiar mai am o poftă de ţigară, mă gândesc că dacă o aprind, va trebui să o şi termin şi parcă n-am puterea asta.
lăsatul în grup ajută: eu îmi propusesem să mă las şi prin martie-aprilie. Odată cu mine s-a lăsat şi Horia, încurajat de gestul meu. Eu n-am ştiut de asta, iar el a fost dezamăgit când a văzut că m-am reapucat. M-a ajutat tare mult, două luni mai târziu, să văd că el a putut să se lase.
după perioada aia de şoc (unii zic că o săptămână, alţii că trei, alţii că etc) în care îţi iese nicotina din sistem, nu am mai avut problema abstinenţei. Pur şi simplu a devenit normal să nu fumez. În sensul că nu mi-am schimbat deloc stilul de distracţie (ex: nu am început să frecventez mai multe localuri de nefumători în detrimentul celor de fumători), nu am evitat prietenii fumători, nu am schimbat sau impus nimănui reguli.
a trecut şi faza aia în care simţeam că am pierdut un prieten vechi. Da, mi s-a făcut dor de gest, de ritual, dar mi-a trecut şi asta foarte rapid.
deşi am încercat din toate puterile să nu o fac, am devenit (ce-i drept, la un nivel foarte cuminte) nefumătorul ăla moralist, care ştie el mai bine ce marfă e să nu mai fumezi şi încearcă să scape pe absolut toată lumea de viciul ăsta, prin superioritatea lui. Îmi cer scuze. Voi veţi fi la fel, probabil
era să uit ce era mai important: nu face mare caz din lăsatul de fumat! cu cât o vezi ca pe o ocazie specială şi anunţi pe toată lumea cât de special eşti că te-ai lăsat deja de 16 ore şi n-ai fumat nicio ţigară, cu atât mai mult îţi apropii din nou ţigara de gură.
Aşadar, în lumina evenimentului de astăzi, multă baftă tuturor celor care au ales să se lase în grup. Nu va fi greu, da’ trebuie să staţi cuminţi.
Nu, nu ţâţele, alea mă distrag. Vă zic ce: oamenii cărora nu le pute căcatul, pardon de exprimare. Expertul SEO care zice că “dă-i în mă-sa de experţi SEO, că toţi numa să spameze ştiu”, twitteristul care se lamentează că s-a săturat de atâtea linkuri de căcat şi atâtea discuţii puerile, “au înnebunit toţi, de parcă ar fi mirc aici frate”, bloggerul care se lamentează că toţi bloggerii ştiu doar să se lamenteze (observaţi ironia-ipocrizia circulară?), românul care urlă că toţi românii sunt nespălaţi, că toţi românii dau sau iau şpagă, că de-aia merge prost totul în ţara asta, că toţi fură de la stat, de la şefi, de la vecini.
Ah, nu, nu toţi. Ci toţi ceilalţi. Pentru că, nu-i aşa, mie-mi miroase căcatul a toporaşi şi esenţă de aprilie.
Când am văzut că Piticu a acordat titlul de “cea mai cretină” aplicaţiei Talking Tom Cat am mustăcit, am instalat aplicaţia, am râs, după care m-am făcut om serios şi mi-am zis: “bă, da’ e chiar amuzantă, însă nu e cretină. Mă rog, o fi, da’ nu e cea mai cretină. Eu am cel puţin trei aplicaţii şi mai cretine instalate în momentul ăsta”. Şi chiar am. Să începem cu locul trei, adică… Read More »
Sunt sigur că, dacă ar fi ceva care să schimbe viaţa românilor cu adevărat, acel lucru ar fi şpriţul. Serios, citiţi doar cuvântul ăsta cu voce tare: şpriţ. Parcă ziua vă e mai bună deja. Şi nu e nici ora 12.
Am tot gândit-o în ultimele zile, am tot zis-o, acum o şi scriu: România are nevoie de o campanie masivă de familiarizare a tineretului cu şpriţul. Tânărul român trebuie să înveţe să iubească, să respecte şi să nu se teamă de şpriţ. Trebuie să înveţe că nu e nimic greşit în a-l bea, că nu strică vinul dacă-l îndoieşte cu sifon şi că nu e nicio ruşine în a bea şpriţ. Read More »
Să-ţi fie ruşine, nota doi, stai jos. Suntem în 2010.
În condiţiile în care telefoanele deştepte se vând ca pâinea caldă, nu văd niciun motiv pentru care orice proprietar de blog (pe domeniu propriu, cel puţin) să nu aibă şi o versiune mobilă. Mai mult decât atât, nu concep ca un blogger mare, important, cunoscut şi citit, declarat (de el însuşi sau nu) expert în social media, social networking şi social orice, să nu aibă versiune mobilă la blog. Da, şi la tine mă uit urât, Piticule.
Care sunt motivele pentru care orice blogger ar trebui să aibă o versiune mobilă a blogului?Read More »
Nu doar tema, ci tot plugin-ul. Dacă în ultimul an şi jumătate am folosit MobilePress, astăzi am trecut pe WordPress Mobile Edition. De ce? Pentru că azi am realizat că încă rulez tema default de le MobilePress şi ar fi cazul să o personalizez. Dacă tot e de personalizat, hai să caut un engine care să facă diferenţa între telefoanele cu touchscreen şi cele fără şi să-l personalizez pe ăla. A ieşit asta:
Prima imagine e un screenshot cu browserul implicit de pe Sony Ericsson G900; tema nu are imagini, minimul de personalizare pe care mi l-am permis fiind colorarea link-urilor în acelaşi portocaliu de pe versiunea web. A doua imagine e un screenshot cu browserul implicit de pe HTC Wildfire; tema are câmpurile mai late, clicabile în întregime, numai bune pentru a fi atinse cu degetul. Are şi iconiţă în partea de sus, ca să ştiţi cu cine aveţi onoarea, plus background-ul de care nu vă mai săturaţi nicicum. Am testat-o doar pe Androidul din dotare, dar aş fi curios să-mi daţi feedback şi de pe iPhone, ceva Android cu rezoluţie mai mare, Blackberry şi Nokia din astea noi.
Aşa că, vă rog io, facem un gest? 
